ICCJ. Decizia nr. 950/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 950/2005

Dosar nr. 1551/2002

Şedinţa publică din 15 februarie 2005

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Societatea C.A.P. Reşiţa a contestat legalitatea hotărârii nr. 52 din 10 noiembrie 2000, emisă de Administraţia Financiară a municipiului Reşiţa, a dispoziţiei nr. 84 din 22 decembrie 2000, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a procesului-verbal de control nr. 15436 din 25 septembrie 2000, încheiat de un consilier în cadrul Administraţiei Financiare a municipiului Bucureşti, prin care s-a stabilit în sarcina sa, obligaţia de virare la bugetul de stat, a sumelor de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A. şi respectiv, de 50.382.152 lei, majorări de întârziere aferente.

De asemenea, a cerut obligarea acestor autorităţi publice să-i restituie suma de 14.928.208 lei, reţinută în mod necuvenit pe baza titlului de creanţă contestat, precum şi suma de 22.9809.668 lei, reprezentând o parte din sumele achitate în termen la buget.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că nu datorează sumele de bani mai sus menţionate, întrucât colectarea şi deducerea T.V.A. s-au făcut corect şi nu există un prejudiciu real al bugetului de stat.

A precizat, totodată, că în perioada supusă controlului financiar a achitat furnizorilor de servicii, (energie electrică, gaze, căldură şi apă), contravaloarea facturilor în care s-a inclus şi T.V.A., colectată şi dedusă pe baza clauzelor stipulate în contractele de asociere în participaţiune încheiate cu SC M. SRL, SC A.T. SRL şi SC P. SRL.

Prin sentinţa civilă nr. 62 din 12 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea, anulând actele administrative atacate, cu privire la obligaţia reclamantei de a vira la bugetul statului, sumele de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A. şi de 50.382.152 lei, reprezentând majorările de întârziere aferente.

A dispus restituirea către reclamantă, a sumei de 14.928.208 lei, reţinută necuvenit de către pârâta Administraţia Financiară a municipiului Reşiţa, în temeiul titlului de creanţă financiară şi în sfârşit, a respins ca inadmisibil, capătul de cerere subsecvent, privind restituirea sumei de 29.980.668 lei, încasată de aceeaşi autoritate publică.

Instanţa a reţinut că o atare soluţie se impune, deoarece beneficiarii serviciilor pentru care s-au calculat T.V.A. şi majorările de întârziere, au facturat în totalitate contravaloarea utilităţilor consumate, atât de către reclamantă, cât şi de către asociaţi, inclusiv taxa respectivă. Că expertul contabil numit în cauză a constatat că societatea comercială a achitat cu regularitate, facturile întocmite şi pe baza contractelor de asociere în participaţiune încheiate, a recuperat contravaloarea unor cheltuieli, fără a mai pretinde şi T.V.A. aferentă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis chiar parţial acţiunea, întrucât prin facturarea către chiriaşi, a cheltuielilor înregistrate, fără T.V.A., reclamanta a diminuat obligaţia de plată a acestei taxe în perioada august 1995 - iulie 2000.

În mod implicit, ea a prejudiciat bugetul statului, cu suma de 37.158.838 lei, reprezentând T.V.A. de plată (prin necolectare), la care se adaugă majorările de întârziere, în sumă de 50.382.152 lei.

În opinia recurentei, interpretarea dată de instanţă, dispoziţiilor art. 1 din OG nr. 3/1992, republicată, este eronată, deoarece T.V.A. deductibilă reprezintă T.V.A. aferentă intrărilor, iar T.V.A. de plătit la buget reprezintă diferenţa dintre T.V.A. colectată şi T.V.A. deductibilă.

S-a mai reproşat curţii de apel, omisiunea de a lua în considerare totalitatea probelor administrate în proces şi faptul că şi-a fundamentat soluţia, exclusiv pe concluziile expertului contabil.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din OG nr. 3/1992, republicată, în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operaţiunile cu plată, precum şi cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă, de către persoane fizice sau juridice, privind livrări de bunuri mobile şi prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activităţii profesionale.

În speţă însă, societatea C.A.P. Reşiţa nu este un furnizor de utilităţi, din moment ce nu a facturat şi vândut partenerilor săi, cu care a încheiat contracte de asociere în participaţiune, gaze naturale, curent electric, ş.a., la preţuri superioare celor achitate de ea, furnizorilor de servicii.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, cu referire la constatările ample ale expertului contabil O.F., reclamanta a înregistrat în evidenţele contabile, totalitatea facturilor emise de furnizorii de utilităţi R., P. şi R.O., iar aferent facturilor respective a dedus şi plătit efectiv la bugetul de stat, suma de 37.158.838 lei, cu titlu de T.V.A., recuperând apoi, de la beneficiari, cota-parte datorată de fiecare din contravaloarea utilităţilor consumate.

Având în vedere că bugetul de stat a încasat la timpul cuvenit, întreaga sumă de bani datorată cu titlu de T.V.A. şi nu a fost prejudiciat cu nimic prin procedeul folosit de reclamantă, nu se justifică măsura dispusă de către organul de control financiar, de încasare, pentru a doua oară, a aceleiaşi sume.

Faptul că societatea comercială nu a facturat asociaţilor săi, şi T.V.A., a fost, aşadar, determinată de considerentul că ea nu a avut calitatea de furnizor al utilităţilor.

În condiţiile date, reclamanta nu putea avea nici calitatea de comerciant, pentru ca în baza dispoziţiilor precitate ale OG nr. 3/1992, republicată, să fie obligată a factura asociaţilor, taxa respectivă.

Apreciind în mod judicios probele cu acte şi expertiza contabilă administrate în cauză şi admiţând în parte acţiunea, prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Faţă de considerentele expuse şi de inexistenţa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin, împotriva sentinţei civile nr. 62 din 12 martie 2002, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2005.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 950/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs