ICCJ. Decizia nr. 105/2006. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 105/2006
Dosar nr. 559/2005
nr. 2665/1/2005
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 200 din 17 septembrie 2001, Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL Galaţi (aflată în prezent în procedura de lichidare, în baza Legii nr. 64/1995, lichidator judiciar desemnat fiind SC E.L. SRL Iaşi), în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, a dispus anularea deciziei nr. 1680/2000 şi a hotărârii nr. 15/2000, emise de pârâţi, exonerând, totodată, reclamanta, de plata sumelor menţionate în procesul-verbal nr. 914/2000, pe care l-a anulat.
Instanţa a reţinut că soluţia se impunea, întrucât, contractând cu SC R. SA Oneşti, procesarea de petrol într-o fază de benzină secundară, care s-a şi vândut ca atare, reclamantei nu-i sunt aplicabile prevederile art. 12 din OUG nr. 82/1997, care dispun în sensul că se datorează accize pentru carburanţii auto, calitate pe care benzina secundară nu o întruneşte.
Recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi pentru pârâtul Ministerul Finanţelor Public, împotriva sentinţei mai sus menţionate, a fost admis de către Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 3010 din 3 octombrie 2003, fiind casate hotărârea recurată şi Decizia nr. 1680/2002 a Ministerului Finanţelor Publice, cu trimiterea cauzei la această din urmă autoritate, pentru soluţionarea pe fond.
La data de 4 aprilie 2004, reclamanta SC M.T. SRL Galaţi, prin lichidator judiciar SC E.L. SRL Iaşi, a formulat o nouă cerere de chemare în judecată a aceloraşi autorităţi publice, solicitând anularea parţială a deciziei nr. 385/2003, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, în executarea hotărârii instanţei de control judiciar.
Prin sentinţa civilă nr. 212 din 1 noiembrie 2004, Curtea de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea, a anulat în parte Decizia nr. 385/2003, respectiv pct. 1 din dispoziţie şi a exonerat reclamanta de plata sumei de 2.434.013.031 ROL, reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere aferente, stabilite iniţial prin procesul-verbal nr. 914/2000, încheiat de fosta D.G.F.P.C.F.S. Galaţi.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu poate fi sancţionată prin decăderea din dreptul de deducere a T.V.A., urmare a nemenţionării în cele 8 facturi fiscale în discuţie, a unor informaţii prevăzute ca obligatorii, abia prin art. 55 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, care, însă, nu era în vigoare la momentul desfăşurării operaţiunilor în cauză, la acea dată procedura completării respectivelor menţiuni fiind prevăzută printr-o normă legală cu caracter supletiv.
S-a mai reţinut că reclamanta a acţionat cu bună credinţă, nefiindu-i imputabil faptul neplăţii T.V.A. de către furnizor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanţei de fond, pentru a fi apreciat greşit atât actele şi lucrările dosarului, cât şi prevederile legale incidente în cauză, ceea ce a determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale, bazate exclusiv pe concluziile raportului de expertiză şi pe apărările reclamantei-intimate.
Recurenta a arătat, în esenţă, că în cauza supusă soluţionării, problema de ordin legal ce trebuia soluţionată, era aceea de a se determina în ce măsură reclamanta SC M.T. SRL avea dreptul se deducă T.V.A. - ul înscris pe cele 8 facturi emise de SC B.H. SRL Bucureşti, care nu aveau toate rubricile formularului completate conform dispoziţiilor prevăzute în HG nr. 704/1993, prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991.
Recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că nu se putea reţine răspunderea reclamantei-intimate pentru lipsa menţiunilor ce nu îi sunt imputabile, în cauză putând fi analizată numai răspunderea civilă pentru fapta proprie, în condiţiile în care trebuia reţinută incidenţa normelor juridice speciale, de natură fiscală, care nu fac o astfel de distincţie.
În fine, recurenta a mai arătat că reclamanta-intimată, pentru a putea exercita dreptul de deducere a T.V.A. - ului înscris în cele 8 facturi emise de furnizorul său sus-menţionat, avea, potrivit art. 25 lit. b) din OG nr. 3/1992, obligaţia de a verifica întocmirea corectă a acestora, facturile trebuind să conţină elementele principale ale documentelor justificative enumerate prin Regulamentul privind aplicarea Legii contabilităţii nr. 82/1992, aprobat prin HG nr. 704/1993, pct. 119, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., în raport cu probele administrate şi cu toate criticile recurentei-pârâte, reţine că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi urmează a fi menţinută, pentru consideraţiunile în continuare prezentate.
Este adevărat că problema de drept ce se impune a fi soluţionată şi clarificată în cauza de faţă, astfel după cum a arătat şi recurenta-pârâtă, este aceea de a determina în ce măsură reclamanta-intimată putea legal să deducă T.V.A. - ul aferent celor 8facturi fiscale emise de furnizorul SC B.H. SRL, în condiţiile în care aceste facturi nu aveau completate rubricile privind denumirea şi numărul străzii furnizorului, judeţul şi datele privind expediţia mărfurilor.
Totodată, potrivit art. 25 lit. b) pct. b din OG nr. 3/1992, privind T.V.A., cumpărătorii sunt obligaţi să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente înlocuitoare pentru bunurile sau serviciile achiziţionate şi să verifice înscrierea în documentele respective a datelor prevăzute la lit. a) a aceluiaşi articol.
Înalta Curte reţine, însă, că acest text nu poate fi aplicat şi interpretat, decât în corelaţie cu pct. 119 din HG. nr. 704/1993, pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilităţii nr. 82/1992 (act abrogat ulterior prin hotărârea nr. 22/2003).
În condiţiile în care acest text indică că „de regulă" documentele justificative cuprind elementele esenţiale, numai exemplificativ indicate, este evident că ne aflăm în faţa unei norme legale cu caracter supletiv, ce nu este însoţită de nici o sancţiune expresă, specifică, mai cu seamă în cazul în care menţiunile ce lipsesc, nu pot conduce la ideea că operaţiunea economică în discuţie nu ar fi fost desfăşurată, cum este cazul părţilor din prezentul dosar.
În plus, astfel după cum a rezultat din actele şi lucrările dosarului, societatea reclamantă M.T. SRL, în calitate de cumpărătoare a produselor menţionate în cele 8 facturi fiscale emise de furnizorul SC B.H. SRL, a cerut de la acesta din urmă, potrivit legii. certificatul de înmatriculare, certificatul de înregistrare fiscală. precum şi cel de plătitor de T.V.A.. nr. 9/51672 din 1998, acte care cuprindeau menţiunile lipsă din facturi, respectiv numele şi numărul străzii furnizorului.
În fine, aşa cum în mod corect s-a reţinut şi de către instanţa de fond, se poate vorbi de caracterul imperativ al normei ce reglementează cuprinsul unui „document fiscal justificativ", abia începând cu anul 2003, când prin Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) s-au prevăzut expres informaţiile necesare pe care trebuie să le conţină un astfel de act, în art. 55 alin. (8) din acest act normativ, inaplicabil, însă, raporturilor şi situaţiei juridice în speţă, născute anterior, sub imperiul altor acte normative sus menţionate.
Faţă de cele indicate, rezultă că nu sunt întemeiate criticile recurentei, astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul de faţă va fi respins ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii legale şi temeinice a instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi în numele pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 212 din 1 noiembrie 2004, a Curţii de Apel Galaţi, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1042/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1052/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
