ICCJ. Decizia nr. 1088/2006. Contencios. Anulare act administrativ, (Hotărâre C.S.M.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1088/2006
Dosar nr. 3638/2005
nr. 14926/1/2005
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 339 din 8 septembrie 2005 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a aprobat organizarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor în perioada 12 - 21 noiembrie 2005, potrivit Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 323/2005 şi conform calendarului propus, aprobându-se, totodată, atât tematica şi bibliografia concursului propuse de Institutul Naţional al Magistraturii, cât şi numărul posturilor vacante. Data stabilită pentru susţinerea probei scrise, potrivit calendarului aprobat, a fost 12 noiembrie 2005, într-o zi de sâmbătă.
V.M., judecător la Tribunalul Vâlcea, a solicitat, prin cererea înregistrată la nr. 13229/CSM din 21 septembrie 2005, să se constate nelegalitatea dispoziţiei din Hotărârea nr. 339 din 8 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, privind data de susţinere a probei scrise la concursul de promovare şi să se reprogrameze proba scrisă, la acest concurs, într-o altă zi a săptămânii, cu excepţia zilei de sâmbătă, zi recunoscută ca zi de închinare, repaus şi sărbătoare religioasă pentru cetăţenii români membri ai Bisericii Creştine Adventiste de Ziua a Şaptea.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 437 din 4 octombrie 2005, a respins cererea formulată de V.M., privind nelegalitatea dispoziţiei din Hotărârea nr. 339/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la data de susţinere a probei scrise, precum şi cererea de reprogramare într-o altă zi, cu excepţia zilei de sâmbătă a probei scrise.
Pentru a se pronunţa în acest sens, numeroasele considerente ale Hotărârii nr. 437 din 4 octombrie 2005 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, vizează atât aspecte organizatorice, cât şi aspecte ce ţin de punerea în balanţă a interesului public şi a celui particular, din perspectiva profesiei de magistrat şi a dispoziţiilor legale referitoare la discriminare.
În esenţă, s-a reţinut că din moment ce activitatea de judecată este o activitate de interes public, care implică respectarea dispoziţiilor procedurale privind desfăşurarea şedinţelor de judecată, a drepturilor justiţiabililor, precum şi a programului cu publicul, prin prisma Legii nr. 303/2004, a Legii nr. 304/2004 şi a regulamentelor aferente, toate celelalte activităţi legate de cariera magistratului şi drepturile acestuia sunt în strictă legătură şi se raportează la respectarea acestor dispoziţii.
S-a mai reţinut că opţiunea pentru a se susţine proba scrisă sâmbăta, reprezintă varianta optimă pentru a se asigura buna desfăşurare a concursului, participarea tuturor magistraţilor cu vocaţie la promovare, fără a fi afectată activitatea de judecată la instanţe şi parchete, iar la momentul la care s-a iniţiat procedura de organizare a concursului Consiliul Superior al Magistraturii, nu avea informaţii privind convingerile religioase ale magistraţilor şi mai mult, contrar celor susţinute de contestatoare, din evidenţele Consiliului Superior al Magistraturii nu rezultă că s-ar mai fi înregistrat astfel de cereri.
În plus, se mai arată că, analizându-se celelalte posibilităţi, s-a apreciat, pe de o parte, că dacă s-ar fi optat pentru o zi lucrătoare, s-ar fi afectat activitatea de judecată, prin încălcarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi a Regulamentelor de ordine interioară (cu referire atât la participanţii la concurs, cât şi la magistraţii care nu participă la concurs), precum şi programul membrilor comisiilor de organizare şi examinare. Pe de altă parte, s-au arătat şi numeroasele dezavantaje ale unei posibile opţiuni de a se stabili ziua de examen, duminica.
Printr-un alt considerent s-a arătat că prin stabilirea zilei de sâmbătă pentru susţinerea probei scrise la acest concurs, nu sunt create privilegii sau dezavantaje unei anumite persoane sau anumitor categorii de persoane, ci se încearcă asigurarea condiţiilor pentru participarea tuturor persoanelor interesate la concurs, în condiţiile în care este vorba despre un concurs naţional, fără a fi afectată activitatea instanţelor de judecată şi a parchetelor, deci se doreşte armonizarea interesului public cu cel personal, reprezentat de dorinţa magistraţilor şi de dreptul acestora de a promova, de a evolua în profesie, motiv pentru care dispoziţia criticată nu este discriminatorie, în sensul dispoziţiilor OG nr. 137/2000, modificată şi completată.
S-au invocat şi motivele pentru care la momentul adoptării hotărârii nu poate fi modificată data organizării concursului, cu privire la care s-a efectuat publicitatea în condiţiile legii, nemaifiind posibilă o reprogramare a probei scrise. Cum V.M. a fost singura participantă care a solicitat reprogramarea probei scrise, s-a apreciat că nu există posibilitatea de a reprograma proba pentru o singură persoană, nemaiasigurându-se, astfel, secretizarea lucrării.
În plus, s-a reţinut şi faptul că în cuprinsul cererii sale, V.M. ar fi recunoscut că religia sa îi permite în anumite situaţii, denumite de forţă majoră, să desfăşoare în ziua de sâmbătă, „lucrări care nu au legătură cu închinarea", fiind, deci, posibilă participarea sa la concurs.
Ca principal considerent al hotărârii adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se reţine că „interesul public este mai presus de interesele personale ale indivizilor şi în condiţiile în care ceilalţi candidaţi consimt să participe la concurs într-o zi nelucrătoare, pentru a nu afecta activitatea instanţelor de judecată, nu se poate interpreta că este o situaţie de discriminare sau de dezavantaj pentru o singură persoană; condiţiile sunt aceleaşi pentru toţi participanţii, chiar dacă aceşti participanţi împărtăşesc sau nu convingerile religioase ale bisericii menţionate".
Împotriva acestor două hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a formulat recurs, V.M., în termen legal, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, V.M. susţine că cele două hotărâri sunt nelegale, fiind date cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor constituţionale privind garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, precum şi a normelor de drept intern şi internaţional, cu trimitere la:
- art. 53 din Constituţia României, prin care se statuează că exerciţiul unor drepturi sau ale unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune;
- art. 16 alin. (1) din Constituţia României, privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări;
- art. 41 din Constituţie, privind munca şi protecţia socială a muncii [alin. (1) şi (2) privind alegerea locului de muncă şi formarea profesională];
- art. 29 şi 30 din Constituţia României;
- art. 2, 18, 19 şi 26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
- art. 20 din Constituţia României, privind prioritatea interpretării şi aplicării normelor constituţionale în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte;
- art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- art. 2 şi 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
- Protocolul facultativ la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
- art. 16, 17 şi 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
- Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, ratificată de România, prin Decretul nr. 284/1973;
- Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 9 - 18, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994;
- art. 6 lit. h) din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare din motive de religie sau convingere;
- OG nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002.
- art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) - Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor;
- art. 247 C. pen. - Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi;
- Art. 35 din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă, precum şi la Decizia nr. 1934 din 7 iulie 1999, a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în dosarul nr. 1686 - secţia de contencios administrativ;
Recurenta mai susţine că, deşi Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în mod eronat şi nelegal a considerat cererea sa, ca neavând un caracter discriminatoriu, totuşi este de observat că nu a solicitat, reprogramarea susţinerii probei scrise din ziua de sâmbătă pentru toţi participanţii la examenul de promovare, cum greşit s-a înţeles în opinia recurentei, ci doar pentru cetăţenii români membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, printre care se numără şi ea.
Mai susţine recurenta că, deşi Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, iar acesta, în activitatea sa, se supune numai legii, totuşi, abuzul de drept şi excesul de autoritate manifestat de acesta, prin stabilirea zilei de sâmbătă, ca zi de examen, trebuie sancţionat, cu atât mai mult, cu cât acesta este atât un act de discriminare, în sensul prevederilor OG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, cât şi un act de natură a-i restrânge drepturile, în principal dreptul la muncă şi la promovare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României.
De altfel, arată recurenta, zilele de sâmbătă şi duminică sunt declarate zile nelucrătoare prin lege.
Recurenta critică şi considerentul din Hotărârea nr. 437/2005, referitor la posibilitatea de a desfăşura în ziua de sâmbătă, anumite activităţi, precizând că „excepţiile" legate de încălcarea libertăţii de conştiinţă le stabileşte conform convingerilor sale religioase, iar nu prin restrângerea unor drepturi, fără de care nu este posibilă realizarea democraţiei.
În consecinţă, arată recurenta, solicită admiterea recursului, constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei cuprinse în Hotărârea nr. 339 din 8 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la organizarea examenului de promovare în funcţii de execuţie în ziua de sâmbătă, 12 noiembrie 2005, şi având în vedere că examenul a avut loc la data respectivă şi nu a avut posibilitatea de a-l susţine, solicită anularea şi invalidarea examenului, pe motiv de discriminare religioasă, conform art. 13 din OG nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, care prevede anularea actului ce a condus la situaţia discriminatorie.
Examinând cauza, în raport cu criticile aduse hotărârilor atacate, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile constituţionale şi legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul şi limitele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea sunt valori supreme garantate.
Este cunoscut că potrivit art. 16 din Constituţia României, se instituie egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, iar prin art. 29 din legea fundamentală se garantează libertatea conştiinţei.
De asemenea, prin art. 53 alin. (2) din Constituţia României, revizuită, s-a statuat că restrângerea unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi dispusă, numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării sunt garantate, în temeiul art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000 (aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată şi completată prin OG nr. 77/2003, aprobată, la rândul său, prin Legea nr. 27/2004), în special pentru exercitarea drepturilor prevăzute la lit. a) - f), printre care la lit. d), drepturi civile, se regăseşte la pct. VII, dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Mai mult, prin art. 2 alin. (1) din ordonanţă se defineşte discriminarea, ca fiind orice deosebire excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, sunt discriminatorii şi prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Având în vedere că în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, rezultă că prevederile art. 16 alin. (1), precum şi cele ale art. 29 din Constituţie, se corelează şi se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale, în domeniul drepturilor omului.
Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toţi indivizii, iar principiul nediscriminării este înscris practic, în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului.
Printr-o succintă enumerare, pot fi reţinute ca semnificative în cauză dispoziţiile art. 2 parag. 1, art. 7 şi art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, cele ale art. 2 şi 18 din Pactul internaţional al Organizaţiei Naţiunilor Unite, privitor la drepturile civile şi politice, ale art. 6 lit. h) din Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare din motive de religie sau de convingere, dar mai ales cele ale art. 9 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (cu denumirea simplificată de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
Astfel, art. 9 parag. 1 din convenţie prevede că „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
Conform parag. 2 al art. 9, libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri, decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
De asemenea, prin art. 14 din convenţie, intitulat „Interzicerea discriminării", se prevede că „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie, trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".
Totodată, semnificativ este şi faptul că la 26 iunie 2000, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul nr. 12 la Convenţie, privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, deschis, spre semnare, la Roma, la 4 noiembrie 2000, protocol ce urmează a fi ratificat şi de România.
Din toate textele actelor normative arătate în cele ce preced, rezultă că dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile reglementate.
În cauză, se constată că dispoziţiile constituţionale şi legale invocate de recurentă se regăsesc în bună parte şi în considerentele hotărârilor atacate.
Diferenţa dintre motivele arătate în cererile recurentei şi considerentele hotărârilor atacate rezidă, însă, în modul de receptare a diferenţei de tratament.
Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu orice diferenţă de tratament semnifică în mod automat o discriminare şi o încălcare a dispoziţiilor constituţionale şi legale, precum şi ale art. 14 din convenţie, ci doar distincţiile între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, respectiv să existe un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate şi necesare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să urmărească numai un scop legitim, apreciindu-se că dispoziţiile art. 14 sunt încălcate şi atunci când rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit (Affaire lingvistique belge c/Belgique, Mc Michael c/Royaume-Uni, Larkos c/Chypre).
În cauză, Înalta Curte constată că recurenta a invocat precedentul potrivit căruia la cererea comisiei de examinare pentru promovarea în funcţii de conducere, a modificat calendarul de examen, aşa cum s-a dispus în şedinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 19 octombrie 2005, iar intimatul nu a negat situaţia arătată de aceasta.
Înalta Curte apreciază că nici argumentul privind lipsa de secretizare a lucrării recurentei (în situaţia în care ar fi fost reprogramată proba scrisă, doar cu privire la aceasta) nu poate fi primită, în raport cu faptul că examenul se susţine pe specializări şi posibilitatea ca la o specializare să fie înscris un singur participant nu este exclusă.
De altfel, împrejurarea că recurenta a fost singura persoană în situaţia de a cere reprogramarea probei scrise, nu este de natură a aprecia că măsurile adoptate au fost justificate obiectiv şi rezonabil, că au fost proporţionale cu scopul urmărit. Aceasta, întrucât singularitatea are caracter întâmplător, iar concursurile la nivel naţional trebuie să asigure posibilitatea tuturor cetăţenilor, fără nici un fel de discriminare, de a participa la ele.
Legitimitatea pretenţiilor recurentei îşi găseşte, astfel, suport, nu numai în dreptul pozitiv intern, ci şi în reglementările internaţionale de referinţă arătate mai sus.
În cauză, deşi refuzul de a crea posibilitatea recurentei, de a susţine proba scrisă în altă zi, decât cea planificată iniţial, este discriminatorie şi de natură a conferi un caracter nelegal dispoziţiei respective, totuşi, având în vedere că actele atacate au fost puse în aplicare şi efectele lor juridice s-au consumat prin susţinerea probei de către ceilalţi participanţi la data programată, Înalta Curte reţine că se impune măsura de constatare a nelegalităţii parţiale a acestora, iar nu soluţia cerută de recurentă, respectiv de anulare a actelor respective în totalitatea lor.
Avându-se în vedere şi dispoziţiile Hotărârii nr. 350 din 19 decembrie 2005, a C.N.C.D., prin care s-a hotărât că faptele prezentate de V.M., constituie tratament diferenţiat din perspectiva principiului egalităţii şi al nediscriminării şi s-a recomandat Consiliului Superior al Magistraturii, organizarea examenelor cu respectarea principiului nediscriminării în promovarea profesională din prisma dreptului la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta V.M.
În consecinţă, Înalta Curte va dispune desfiinţarea în parte a hotărârilor atacate şi pe fond, admiterea cererii acesteia, astfel cum a fost precizată, respectiv anularea efectelor hotărârilor atacate, numai cu privire la recurenta V.M.
Desigur, modalitatea de punere în executare a acestei decizii urmează a fi stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii, cu respectarea principiului nediscriminării şi a recomandărilor C.N.C.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de V.M. împotriva Hotărârilor nr. 437 din 4 octombrie 2005 şi nr. 339 din 8 septembrie 2005 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Casează sentinţa atacată şi în fond, admite acţiunea reclamantei V.M., aşa cum a fost precizată, în sensul că anulează Hotărârea nr. 339/2005, numai în partea referitoare la aceasta şi în totalitate, Hotărârea nr. 437/2005, adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1087/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1091/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
