ICCJ. Decizia nr. 1133/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1133/2006
Dosar nr. 1115/1/2006
Şedinţa publică din 4 aprilie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia în anulare înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, sub nr. 1115/1/2006, contestatorul C.T. a solicitat anularea deciziei civile nr. 114 din 13 ianuarie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 4872/2004, iar pe fondul cauzei, obligarea intimatei Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, la plata indemnizaţiei prevăzută de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 30 iunie 2003 şi a cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a susţinut că în considerentele deciziei atacate nu se face nici o referire la motivul de recurs invocat în şedinţa publică din 13 ianuarie 2005, respectiv cu privire la nulitatea hotărârii instanţei de fond, determinată de faptul că a fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, iar motivaţia instanţei de recurs, cu privire la nelegalitatea hotărârii emisă de pârâtă, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege, este hilară, această sancţiune fiind relevată în mod expres în art. 52 alin. (1) din Constituţia României.
S-a apreciat, de asemenea, că hotărârea instanţei de recurs este una formală, pronunţată în dispreţ faţă de lege şi faţă de probele de la dosar, din care rezultă în mod cert şi indubitabil, că reclamantul are calitatea de persoană strămutată.
Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine netemeinicia acestei contestaţii în anulare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin Decizia nr. 114 din 13 ianuarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 4872/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de C.T., împotriva sentinţei civile nr. 28 din 5 februarie 2004, a Curţii de Apel Constanţa, constatând că hotărârea instanţei de fond, prin care a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ formulată de acesta şi soluţionată în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Tulcea, pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, este legală şi temeinică.
Din considerentele deciziei atacate rezultă că au fost examinate toate motivele expres precizate în cererea de recurs înregistrată la data de 2 aprilie 2004, ce vizau nulitatea absolută a hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, emisă de pârâtă şi pretinsa interpretare greşită a probelor dosarului de către prima instanţă, procedându-se la o examinare a cauzei, sub toate aspectele.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.
Motivele contestaţiei în anulare obişnuite sunt prevăzute de art. 317 C. proc. civ., iar art. 318 din acelaşi cod, reglementează contestaţia în anulare specială al cărei obiect îl pot constitui numai hotărârile instanţelor de recurs.
În speţă, contestatorul a invocat în mod expres, în drept, dispoziţiile art. 317 alin. (2) şi art. 318 C. proc. civ., texte prin prisma cărora se impune examinarea contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în cele două cazuri expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Art. 317 alin. (2) C. proc. civ., introduce într-adevăr două clauze de admisibilitate a contestaţiei în anulare, de natură să atenueze condiţia prevăzută la alineatul anterior, prevăzând că această cale de atac poate fi primită pentru motivele indicate de text, în cazul în care au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins, pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Rezultă fără echivoc, din redactarea textului, că fiecare din aceste situaţii vizează numai cele două motive prevăzute de art. 317 alin. (1), respectiv neîndeplinirea, potrivit legii, a procedurii de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina şi pronunţarea hotărârii, cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
În speţă, nu a fost invocat nici unul din cele două motive expres şi limitativ prevăzute la art. 317 alin. (1), astfel încât nu este legalmente posibilă examinarea celor două condiţii de admisibilitate a contestaţiei incidente în situaţia invocării şi neexaminării lor în recurs, prevăzute de art. 317 alin. (2).
Art. 318 C. proc. civ. prevede in terminis că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestatorul a apreciat că este incident acest din urmă motiv de contestaţie în anulare, motivat de faptul că în considerentele deciziei atacate nu s-a făcut nici o referire la motivul de nelegalitate invocat la termenul din 13 ianuarie 2005, determinat de pretinsa pronunţare a hotărârii de către alţi judecători, decât cei care au participat la dezbaterea în fond a cauzei.
În considerarea dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs şi art. 306 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie sancţiunea nulităţii recursului, pentru nemotivarea lui în termenul legal, se poate concluziona că obligaţia de examinare a instanţei, la care se referă art.318 C. proc. civ., se circumscrie numai la motivele prezentate în termenul legal, iar nu şi la acele motive prezentate tardiv sau acelea pe care instanţa ar fi putut să le ridice din oficiu. Prin urmare, pentru a se putea plânge pe această cale de omisiunea discutării de către instanţa de recurs a unui motiv de modificare sau de casare, este necesar ca acel motiv să fi fost depus înlăuntrul termenului legal, care este de 15 zile de la comunicare, indiferent dacă recursul s-a declarat mai înainte de comunicare.
Examinând actele dosarului din această perspectivă, se constată că hotărârea primei instanţe a fost comunicată contestatorului, la data de 15 martie 2004, cererea de recurs a fost înregistrată la 2 aprilie 2004, iar notele scrise, prin care s-a făcut referire la motivul de recurs pretins neexaminat, au fost depuse numai la data de 13 ianuarie 2005, la mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, astfel încât incidenţa dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Celelalte aspecte invocate de contestator nu pot fi circumscrise motivului prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., neputându-se reţine că dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul ipotezei reglementată de acest text. Aceasta, întrucât, fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. Legea are în vedere numai acele greşeli materiale cu caracter procedural, care au condus la pronunţarea unei soluţii eronate, greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale din dosar.
Eroarea materială evidentă trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, contestaţia în anulare neconstituind un mijloc de reformare a hotărârii atacate.
Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri, numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de text, legea neurmărind să deschidă părţilor, calea unui „recurs la recurs".
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.T. împotriva deciziei nr. 114 din 13 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1131/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1138/2006. Contencios → |
|---|
