ICCJ. Decizia nr. 1294/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1294/2006
Dosar nr. 1721/1/2006
Şedinţa publică din 13 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 31 octombrie 2005, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 18695 din 8 septembrie 2005, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, cu toate că a dovedit că, împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu, datorită persecuţiilor etnice exercitate ca urmare a cedării Ardealului de Nord, după Dictatul de la Viena.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 798/2005 din 12 decembrie 2005, a admis acţiunea, a dispus anularea hotărârii nr. 18695/2005, emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat, în perioada 1 ianuarie 1941 - 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 decembrie 2005.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu probele administrate şi cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea acestei hotărâri judecătoreşti, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că intimatul-reclamant nu şi-a dovedit calitatea de refugiat, întrucât cele patru declaraţii de martor administrate în cauză sunt contradictorii în ceea ce priveşte începutul şi sfârşitul perioadei de refugiu şi nu s-a depus nici un document oficial care să ateste situaţia de fapt invocată.
Recursul se va admite, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „Judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul cererii deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declaraţiile martorilor fiind contradictorii.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de dispoziţiile acestei legi beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus invocate şi pentru a vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc, împrejurările şi perioada de refugiu.
Aceasta, deoarece în declaraţiile martorelor A.J. şi H.A., se susţine că intimatul-reclamant s-a refugiat, împreună cu mama sa, din localitatea Morlaca, la Săcuieu, judeţul Cluj, în cursul lunii aprilie 1941, întorcându-se în toamna anului 1945, iar în declaraţiile martorelor L.M. şi H.A. se susţine că reclamantul a plecat în refugiu, împreună cu părinţii săi, în luna ianuarie 1941, din satul Brăişor, comuna Sâncraiu, în satul Săcuieu, de unde s-au întors în luna martie a anului 1945.
De altfel, în ceea ce priveşte perioada refugiului, însuşi intimatul-reclamant a făcut precizări contradictorii, indicând în declaraţia autentică şi cerere că plecarea a avut loc în ianuarie 1941, iar în cererea adresată Comisiei de specialitate, că părăsirea localităţii de domiciliu s-a făcut în luna aprilie a anului 1941.
Prin urmare, pentru stabilirea exactă a adevărului şi pentru a nu priva părţile de o cale de atac, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 313 teza I C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, în vederea precizării acţiunii şi a audierii nemijlocite a martorilor, cu privire la împrejurările reale ale refugiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 798 din 12 decembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1293/2006. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1296/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
