ICCJ. Decizia nr. 1377/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 1 iunie 2004, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, în baza dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M.03 nr. 2516, emis la data de 19 decembrie 1995, de către Ministerul Industriilor, de acțiunea principală având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare privind imobilul "Conacul Vasile Popescu", a cărui judecată a suspendat-o, conform dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Aceeași instanță, prin sentința nr. 843 din 1 iunie 2004, a declinat competența de soluționare a capătului de cerere privind nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, asupra terenurilor, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 3, 158 și 159 C. proc. civ.
Pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului (fostul Minister al Industriilor) a formulat întâmpinare, invocând, pe calea excepției, tardivitatea și inadmisibilitatea acțiunii, iar, pe fondul cauzei, faptul că dreptul de proprietate al societății comerciale a fost dobândit prin efectul legii [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990], iar nu prin actul administrativ a cărui anulare se solicită și prin care doar se atestă un drept de proprietate preexistent.
în cauză a formulat întâmpinare, pârâta SC F.S. SA Craiova, prin care se susține, în esență, că reclamanta nu face dovada că a deținut cu vreun titlu, suprafața de 16.035 mp, care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului atacat și nici nu există vreun motiv de nulitate a acestuia. Mai mult, arată pârâta, reclamanta a mai promovat o acțiune în revendicare în anul 2000, acțiune care i-a fost respinsă de instanțe, iar prin prezenta cerere se aduce atingere drepturilor acționarilor societății, întrucât bunul imobil constituie aport la capitalul social, conform prevederilor H.G. nr. 834/1991.
Ceilalți doi pârâți, respectiv Consiliul Local Melinești și Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român, nu au formulat întâmpinări.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 125 din 25 martie 2005, a respins acțiunea reclamantei, ca tardivă, reținând, în esență, pe de o parte, că certificatul atacat a fost intabulat în C.F., la 10 septembrie 1999. Pe de altă parte, s-a reținut că pârâții au dovedit că reclamanta avea cunoștință de acest certificat, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, depus în dosarul nr. 92/2001, al Judecătoriei Craiova și că în ambele ipoteze, acțiunea a fost introdusă la instanța de fond, cu mult peste termenul prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990. Totodată, s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile, apreciindu-se că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1), (2) și (4) din Constituția României.
împotriva acestei sentinței a formulat recurs, în termen legal, reclamanta H.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10, art. 299 și art. 312 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta susține că, întrucât are rezidență în Germania, nu are legături cu evidențele de la Craiova, privind proprietatea și că aceasta ar constitui un incident de forță majoră. Mai arată recurenta-reclamantă, că nu se poate ridica excepția dreptului la acțiune de la data înscrierii încheierii nr. 1913 din 10 septembrie 1999, în raport cu data aplicării la Craiova, a dispozițiilor referitoare C.F.
Referitor la a doua ipoteză reținută de instanța de fond, recurenta-reclamantă susține că nu s-a făcut dovada certă a datei de la care a cunoscut actul atacat.
Prin urmare, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond în mod greșit a admis excepția tardivității acțiunii sale, neputându-se reține nici aplicarea regulii dreptului la acțiune, în raport cu data înscrierii în C.F. și nici de la data "cunoașterii", care nu este în opinia sa relevantă și indubitabilă.
Recurenta-reclamantă mai susține că în mod greșit instanța de fond nu a soluționat pricina, în sensul că nu a verificat susținerile sale, referitoare la teren și clădire, la ilegalitatea ajungerii acestor bunuri în proprietatea societății comerciale și la nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate atacat, emis abuziv și nelegal, în frauda sa, invocând în sprijinul susținerilor sale, dispozițiile art. 966 și 968 C. civ.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă mai invocă și faptul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, neputând fi paralizată prin invocarea excepției de tardivitate.
La recursul declarat în cauză a formulat întâmpinare, Ministerul Economiei și Comerțului, arătând, pe de o parte, că în mod corect instanța de fond s-a pronunțat pe excepția tardivității, care este fondată, iar, pe de altă parte, că legea contenciosului administrativ prevede condiții imperative referitoare la termene și procedură în legătură cu sesizarea instanței.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și dispozițiile legale incidente pricinii, precum și prin prisma dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, este cunoscut că, spre deosebire de abordarea din dreptul civil a problemei nulităților, în dreptul administrativ nu există nici o deosebire dintre nulități (respectiv nulitatea și anulabilitatea actului administrativ), sub raportul termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului administrativ ori se invocă o cauză de nulitate a acestuia. Acest regim juridic este o consecință a prezumției de legalitate a actului administrativ, cât și expresia aplicării principiului stabilității raportului juridic administrativ.
în acest sens sunt și dispozițiile art. 1, 5 și 11 din Legea nr. 29/1990. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5, reclamantul în contencios administrativ are obligația ca în anumite termene imperativ prevăzute să parcurgă procedura prealabilă și să sesizeze instanța de contencios administrativ. Așadar, conform art. 5 alin. (1), înainte de a cere instanței, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația, în termen de 30 de zile de la aceasta.
în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulțumit de soluția dată reclamației sale, el poate sesiza instanța, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.
Dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamație, și autorității administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluției date reclamației.
Sesizarea instanței se va putea face și în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamația în termenul prevăzut la alin. (1).
în toate cazurile, însă, introducerea cererii la instanță, nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ, a cărui anulare se cere.
Termenul de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, care, de altfel, este și cel mai mare ca întindere, este un termen de decădere, nefiind supus suspendării sau întreruperii, decăderea însoțind restrictiv termenele de rigoare.
Desigur, deși decăderea pare irepresabilă, ea poate fi totuși înlăturată în câteva situații, care, însă, în cauză nu pot fi reținute, lipsa de diligență a recurentei-reclamante în apărarea dreptului său neputând fi aceptată, iar faptul că aceasta are rezidență în Germania, nu constituie o astfel de cauză, în raport cu natura pricinii.
în cauză, înalta Curte a constatat că în mod corect, instanța de fond a analizat în prealabil, în baza dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 29/1990, excepțiile absolute și peremptorii invocate de intimatul-pârât.
Astfel, excepția tardivității acțiunii a fost corect analizată, în raport cu cele două ipoteze privind termenul de referință pentru calculul celui prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990.
în acest sens, se constată că, indiferent de modalitatea de publicitate imobiliară (registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sau carte funciară), efectul acesteia este opozabilitatea actului față de terți, indiferent de domiciliul sau reședința persoanei.
Chiar dacă s-ar accepta teza susținută de recurenta-reclamantă, potrivit căreia încheierea nr. 1913 din 10 septembrie 1999, a Judecătoriei Craiova, privind transcrierea în C.F., a dreptului de proprietate a societății comerciale atestat de certificatul atacat nu-i este opozabilă, întrucât la nivelul anului respectiv la Craiova nu exista încă funcțională C.F. (și care a devenit aplicabilă după modificarea Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr. 59/2001, respectiv la 7 luni după publicarea în Monitorul Oficial), neputându-se invoca Legea nr. 7/1996, pentru realizarea condiției de opozabilitate, înalta Curte a constatat că aceasta tot nu s-a adresat în termen legal, instanței de contencios administrativ.
Pe de o parte, întrucât recurenta-reclamantă și-a precizat acțiunea înregistrată la 15 mai 2004, în dosarul nr. 1998/COM/2002, cu încălcarea termenului prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, în raport cu termenul de referință rezultat din data opozabilității înscrierii pe ambele modalități de publicitate imobiliară.
Pe de altă parte, din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. 92/2001, al Judecătoriei Craiova, rezultă fără echivoc că "în anul 1995 s-a întocmit documentația conform H.G. nr. 834/1991, eliberându-se certificatul seria 03 nr. 2516 din 19 decembrie 1995, existent la dosar", astfel cum corect a reținut și instanța de fond, iar recurenta-reclamantă avea calitatea de reclamantă și în cauza ce forma obiectul respectivului dosar (acțiune în revendicare).
De altfel, înalta Curte a constatat că instanța de fond a greșit doar cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei procedurii prealabile (recurs administrativ grațios și ierarhic), confundând această procedură, cu jurisdicțiile speciale administrative, la care se referă art. 21 alin. (4) din Constituția României, ca fiind facultative și gratuite; cum, însă, acest aspect privind inadmisiblitatea acțiunii, nu a constituit motiv de recurs și cum admiterea acestei excepții ar fi dus tot la soluția de respingere a acțiunii, se va menține sentința atacată.
Prin urmare, constatându-se că toate criticile aduse sentinței atacate sunt nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispoziției art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii nr. 29/1990.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1394/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1379/2006. Contencios → |
|---|
