ICCJ. Decizia nr. 1408/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin încheierea pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, la data de 9 ianuarie 2006, s-a dispus, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, suspendarea judecării cauzei privind pe reclamanta R.A. A.P.P.S., prin sucursala pentru A.I.F.I. și pe pârâta Asociația D. și înaintarea cauzei, în vederea cercetării legalității art. 25 din H.G. nr. 1 din 29 ianuarie 2002, emisă de R.A. A.P.P.S., la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ.
în motivarea acțiunii, reclamanta a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta, la plata sumei de 911.498.027 ROL, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului situat în București, sector 2, pentru perioada aprilie 2002 - octombrie 2003, din care 682.943.817 ROL, cu titlu de chirie, pentru perioada iunie 2002 - octombrie 2003; 113.356.285 ROL, cu titlu de utilități, pentru perioada aprilie 2002 - 2 august 2003 și dobânzi legale în valoare de 115.197.925 ROL. Ulterior, reclamanta și-a majorat pretențiile de la 911.498.027 ROL, la 922.111.525 lei, pentru perioada aprilie 2002 - decembrie 2003, reprezentând contravaloare chirie, prestări servicii, utilități, penalități, dobânzi.
Prin sentința civilă nr. 518 din 6 martie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a art. 25 din Hotărârea nr. 1 din 29 ianuarie 2002, emisă de R.A. A.P.P.S.
Pentru a hotărî astfel, a reținut în esență, că art. 25 din hotărârea menționată anterior este legal, fiind de competența Consiliului de Administrație al R.A. A.P.P.S., să majoreze tarifele de închiriere pentru imobilele aflate în administrarea sa, în raport cu creștere cheltuielilor cu amortizarea și a cheltuielilor cu impozitele și taxele locale.
A mai reținut că invocarea de către reclamantă, a dispozițiilor O.U.G. nr. 40/1999, nu se justifică, deoarece în speța de față, obiectul cauzei îl formează achitarea contravalorii chiriei, prestări servicii, utilități, penalități, dobânzi, a unui spațiu cu altă destinație, ocupat de Asociația D., ci nu este vorba despre un spațiu cu destinație de locuință, așa cum prevăd dispozițiile actului normativ precizat.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, Asociația D., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și art. 969 alin. (2) C. civ. și susținând, în esență, că R.A. A.P.P.S. nu putea legal să modifice în mod unilateral, cuantumul chiriei, din moment ce raporturile juridice existente au la bază un control bilateral.
Recursul este nefondat.
Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă a evoluției litigiului, instanța de fond, prin hotărârea recurată, a respins excepția de nelegalitate a art. 5 din Hotărârea nr. 1 din 29 ianuarie 2002, adoptată de Consiliul de Administrație al regiei pârâte, cu motivarea că acest organism de conducere al R.A. A.P.P.S. avea competența legală să modifice tarifele de închiriere pentru imobilele aflate în administrarea sa.
într-adevăr, prin art. 25 din Hotărârea nr. 1, adoptată la data de 29 ianuarie 2002, de către Consiliul de administrație al R.A. A.P.P.S., a fost aprobată Nota de fundamentare privind modificarea tarifelor de închiriere pentru spațiile aflate în administrarea sa și ocupate de fundații și asociații non-profit.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție.
Deci, în raport cu prevederile legale citate, instanța de contencios este datoare să verifice, în primul rând, dacă excepția de nelegalitate invocată vizează un act administrativ unilateral sau un alt act juridic.
Or, în cauză, este evident că hotărârea Consiliului de administrație al R.A. A.P.P.S. nu este un act administrativ, nefiind un act juridic dat pe baza legii și pentru organizarea executării ori executarea în concret a acesteia, ci este un act juridic prin care organul de conducere al unei regii autonome a modificat cuantumul chiriilor pentru spațiile deținute și închiriate unor asociații și fundații, în cadrul unor raporturi juridice contractuale.
Deci, soluția de respingere a excepției de nelegalitate este o soluție corectă, dar cu motivarea că cererea este inadmisibilă, excepția nevizând un act administrativ unilateral, așa cum cer prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1410/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1381/2006. Contencios → |
|---|
