ICCJ. Decizia nr. 1381/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 3 ianuarie 2005, reclamanta SC A. SA Codlea a solicitat anularea deciziei nr. 382 din 29 noiembrie 2004, a Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, precum și a procesului-verbal de control nr. 4 din 6 octombrie 2004, întocmit de lucrători ai S.S.V.L.I.F.L. Brașov din cadrul Direcției Regionale Vamale Brașov, ca nelegale și neîntemeiate și exonerarea agentului economic de la plata obligațiilor fiscale stabilite prin acestea.
în motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că, în perioada noiembrie - decembrie 2000, a importat cinci utilaje industriale destinate dezvoltării și modernizării capacităților proprii de producție, în condițiile Legii nr. 133/1999, privind stimularea întreprinderilor mici și mijlocii (lege în vigoare în acea perioadă), respectiv cu scutire de la plata taxelor vamale și a T.V.A. - ului aferent.
Totodată, reclamanta a arătat că aceste utilaje au reprezentat un aport în natură la capitalul social al societății, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din cadrul SC A. SA, de majorare a capitalului social, în urma căreia a fost încheiat actul adițional la statutul societății, autentificat (la 31 iulie 2000) și înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului (la 10 august 2000).
A mai arătat reclamanta că, în perioada 23 - 26 ianuarie 2004, s-a efectuat un control tematic privind operațiunile de import efectuate în condițiile Legii nr. 133/1999, verificându-se, printre altele, și situația legată de importul celor cinci utilaje, cu acest prilej constatându-se existența fizică a acestor bunuri, precum și faptul că sunt înregistrate în contabilitatea societății, fiind, deci, respectată condiția de a nu fi înstrăinate.
Tot cu acest prilej, arată reclamanta, verificându-se sursele de finanțare din care au fost achitate aceste bunuri, controlorii vamali au constatat că acestea au reprezentat un aport în natură la capitalul social și, pornind de la această constatare, au apreciat că societatea nu ar fi trebuit să beneficieze de facilitățile prevăzute de Legea nr. 133/1999 (scutire de taxe vamale și T.V.A.), întrucât, potrivit dispozițiilor art. 22 din lege, beneficiază de scutire la plata taxelor vamale și a T.V.A. - ului, numai I.M.M. - urile care importă mașini, instalații și echipamente și care se achită din fonduri proprii sau credite obținute de la bănci românești sau străine. în opinia reclamantei, prin actele atacate s-a stabilit, în sarcina sa, în mod nelegal, obligația de a plăti 17.332.553.139 lei, compusă din 3.070.345.406 lei taxe vamale, 4.032.085.952 lei T.V.A., 3.854.416.368 lei dobânzi pentru taxe vamale calculate până la 10 octombrie 2004, 5.061.755.612 lei dobânzi pentru T.V.A. calculate până la 10 octombrie 2004 și 1.313.949.801 lei penalități de întârziere.
Reclamanta a apreciat că, atât organele de control, cât și Agenția Națională de Administrare Fiscală au interpretat greșit și restrictiv dispozițiile Legii nr. 133/1999, reținând că bunurile importate au fost achitate din fondurile proprii ale acționarilor și că patrimoniul acestora nu se confundă cu patrimoniul societății, faptul că ulterior aceste bunuri s-au constituit în aport la capitalul social al societății fiind greșit considerat ca irelevant.
Este de observat, arată reclamanta, că legea nu distinge în ceea ce privește sursele de formare a fondurilor proprii, iar Legea nr. 133/1999 trebuia interpretată în ansamblul ei, avându-se în vedere rațiunea legiuitorului și scopul urmărit, precum și faptul că dispozițiile acesteia sunt o continuare a prevederilor O.U.G. nr. 92/1997, în asigurarea unui cadru stimulativ pentru investiții și creștere economică, facilitățile prevăzute de vechea legislație fiind extinse prin Legea nr. 133/1999.
Referitor la decizia nr. 382/2004 a Ministerului Finanțelor Publice, reclamanta a făcut și o precizare potrivit căreia în mod greșit a fost respinsă contestația sa, ca nemotivată, în ceea ce privește majorările de întârziere și dobânzile în sumă totală de 10.230.121.781 lei, nefiind obligatorie o motivare distinctă a acestor accesorii, față de motivarea consistentă privind obligația fiscală principală.
Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 68/CA/F din 7 iunie 2005, a admis acțiunea societății reclamante, a anulat decizia nr. 382 din 29 noiembrie 2004, emisă de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și procesul-verbal de control nr. 4 din 6 octombrie 2004, emis de Direcția Regională Vamală Brașov, obligând-o pe aceasta din urmă să restituie SC A. SA Brașov, suma de 249.400.000 lei, reținută prin executare silită în baza procesului-verbal nr. 4/2004 și obligând pârâtele să-i plătească suma de 330.121.578 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în sensul arătat în cele ce preced, instanța de fond a reținut, în esență, că: legea nu face nici o distincție în ceea ce privește sursele de formare a fondurilor proprii; că achitarea prețului utilajelor importate s-a realizat din fonduri proprii, întrucât pentru prețul acestora, reclamanta a emis noi acțiuni și că prin urmare, agentul economic trebuia să beneficieze de facilitățile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 133/1999.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, Direcția Regională Vamală Brașov, în nume propriu și în numele Autorității Naționale a Vămilor, precum și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Brașov, în baza mandatului de reprezentare pentru Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și cele ale art. 3041C. proc. civ., precum și cele ale Legii nr. 133/1999, Legii nr. 31/1990, Legii nr. 141/1997 și H.G. nr. 1114/2001.
Autoritățile vamale, în dezvoltarea motivelor de recurs, susțin că litigiul nu poate fi privit și soluționat numai prin prisma legislației comerciale, în cauză fiind incidente și normele legale având caracter vamal. Prin urmare, se apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinite, condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 133/1999, doar pe baza aplicării legislației comerciale.
Recurentele susțin că instanța de fond, deși a reținut în mod corect componența și modul de formare ale fondurilor proprii (capitaluri proprii) ale unei societăți comerciale, reliefate prin concluziile expertizei tehnico-contabile administrate în cauză, totuși, printr-un "artificiu legislativ și de interpretare" a apreciat ca pertinent crearea unei congruențe între patrimoniul acționarului și patrimoniul persoanei juridice la care acesta deține acțiuni.
Recurentele arată, pe de o parte, că instanța de fond a utilizat pseudo - temeiuri juridice cu privire la bunurile ce se pretind a fi aport în natură la capitalul social de către doi acționari prin transferul de proprietate direct de la partenerul extern către societatea beneficiară, în condițiile în care numai cei doi acționari au căpătat dreptul de proprietate asupra acțiunilor emise de societate, ca urmare a majorării capitalului social, ca excepție de la prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990.
Aceasta, întrucât dacă utilajele ar fi fost transferate direct, ar fi fost aplicabile prevederile art. 216 din Legea nr. 31/1990 și nu ar mai fi fost întemeiată excepția prevăzută de art. 217, privind ridicarea dreptului de subscriere al celorlalți acționari.
în plus, se apreciază ca nefondată, și motivarea instanței de fond, privind extensia incidenței art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, și asupra bunurilor aduse ca aport în natură la capitalul social ulterior constituirii societății, întrucât, dacă s-ar admite această motivație, ar apărea ca inadmisibil, chiar și în afara principiilor de drept, ca un bun, aflat în proprietatea unui terț, să intre în patrimoniul unei societăți comerciale, numai prin simpla hotărâre a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor înregistrată la Registrul Comerțului, fără a fi îndeplinite și celelalte condiții necesare transferului de proprietate.
Pe de altă parte, arată recurentele, și în ipoteza în care s-ar accepta ca veridice și temeinice aceste considerente ale instanței de fond, în cauză este irelevantă situația proprietății utilajelor supuse importului și modalitatea de transfer al acestei proprietăți în raport cu faptul că societatea nu a respectat condiția privind importul, referitoare la persoana care a achitat utilajele ce au fost aduse ca aport în natură, respectiv la fondurile proprii ale unei societăți comerciale în sensul dispozițiilor Legii nr. 82/1991. în cauză, susțin recurentele în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere că utilajele supuse regimului vamal de import definitiv au fost achitate din fondurile proprii ale celor doi acționari, și că sumele aferente plății acestor bunuri nu au fost decontate conform Legii nr. 82/1991, în evidențele contabile ale societății neexistând o corespondență între utilajele înscrise, ca și capital social al societății și sumele de bani cu care acestea au fost achitate.
în opinia autorităților vamale, operațiunea comercială realizată în cauză nu este nelegală, dar nu se încadrează în dispozițiile privind facilitățile vamale.
La rândul lor, autoritățile fiscale mai sus arătate, în dezvoltarea motivelor de recurs, susțin că instanța de fond a admis acțiunea, datorită unei greșite interpretări a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 133/1999 și a confuziei referitoare la aportul societății în discuție cu aportul persoanelor fizice având calitatea de acționari.
în plus, arată recurentele instanța de fond în mod greșit a admis proba cu expertiza, aceasta neimpunându-se în raport cu faptul că în discuție era interpretarea unui text de lege, și că, de altfel, expertiza a fost confuză în întreg conținutul ei, iar concluzia potrivit căreia "au fost bine stabilite obligațiile fiscale", rămâne o realitate.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse sentinței instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursurile sunt fondate, în baza considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Este de necontestat că Legea nr. 133/1999 privește stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.
De asemenea, este cunoscut că prin Cap. 4 din lege, se prevăd facilitățile economico-financiare, fiscale și bancare care se acordă întreprinderilor mici și mijlocii cu capital integral privat. Numai că nu toate facilitățile se acordă autonormat, ci sunt prevăzute și anumite condiții ce trebuie îndeplinite de agenții economici.
Astfel, conform art. 22 din Legea nr. 133/1999, întreprinderile mici și mijlocii sunt scutite de la plata taxelor vamale pentru mașinile, instalațiile, echipamentele industriale, know-how, care se importă în vederea dezvoltării activităților proprii de producție și servicii și se achită din fonduri proprii sau din credite obținute de la bănci românești sau străine.
Așadar, interpretarea acestui text cu caracter special nu poate excede rațiunii legiuitorului, neputându-se aplica reglementări comerciale având caracter general. Este, însă, aplicabil în speță, principiul generalia specialibus non derogant.
în cauză, se constată că bunurile au fost achiziționate de către doi dintre acționarii SC A. SA, astfel cum rezultă din facturile externe emise de furnizorul din Marea Britanie și aduse ca aport în natură la capitalul social al societății, conform actului adițional la statutul societății, autentificat sub nr. 4087 din 31 iulie 2000 și înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului, sub nr. 7286 din 10 august 2000.
Așadar, faptul că utilajele importate în perioada noiembrie - decembrie 2000 au fost achitate din disponibilitățile proprii ale celor doi acționari, și nu din fondurile proprii ale societății, este esențial, chiar dacă ulterior bunurile s-au constituit ca aport în natură la capitalul societății.
De altfel, prin emiterea de noi acțiuni, aferente valorii utilajelor importate, societatea nu a achitat prețul utilajelor către partenerul extern, ci, în aplicarea art. 216, raportat la art. 217 din Legea nr. 31/1990, a emis, spre subscriere, acțiuni, onorându-și obligațiile față de acționarii care au achiziționat utilajele și au participat la dezvoltarea capacității de producție a societății.
în plus, fără a se primi motivul de recurs referitor la inutilitatea expertizei, se apreciază a fi semnificativ și faptul că expertul a reținut că "obligațiile de plată către furnizorul de utilaje au fost onorate de către acționarii societății" și că "operațiunea de plată nu a fost reflectată în contabilitatea societății".
Prin urmare, înalta Curte a constatat că în mod corect au reținut autoritățile vamale și fiscale că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 133/1999, pentru a se aplica facilitățile vamale pretinse de intimata-reclamantă.
Mai mult, înalta Curte a constatat că, prin decizia nr. 382 din 29 noiembrie 2004, a Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, în mod corect s-a respins, ca nemotivată, contestația privind suma de 10.230.121.781 lei. Aceasta, în raport cu lipsa motivelor privind stabilirea dobânzilor și penalităților din conținutul contestației împotriva procesului-verbal nr. 4/2004 din 6 octombrie 2004, situație pe care instanța de fond nici nu a avut-o în vedere.
Prin urmare, constatându-se că criticile aduse sentinței atacate sunt pe deplin fondate, în baza dispozițiile art. 314 C. proc. civ. și cele ale Legii contenciosului administrativ, au fost admise toate recursurile declarate în cauză, a fost casată sentința atacată și în fond, a fost respinsă acțiunea reclamantei, menținându-se actele administrative atacate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1408/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1394/2006. Contencios → |
|---|
