ICCJ. Decizia nr. 1402/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 9 ianuarie 2006, P.A., B.I., R.S.L., judecători la Tribunalul Cluj, au solicitat suspendarea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii din ședința de la 14 decembrie 2005, prin care s-a aprobat calendarul pentru susținerea examenelor în anul 2006, precum și a Hotărârii nr. 596/2005, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, invocându-se ca bază legală, hotărârea nr. 574/2005, deși aceasta este suspendată de drept, până la pronunțarea instanței de fond.
în motivarea cererii, magistrații arată că împotriva hotărârilor a căror suspendare se solicită, au adresat Consiliului Superior al Magistraturii, cerere de anulare (revocare) a acestora, la data de 9 ianuarie 2006 și că, deși au promovat examenul pentru funcții de execuție la Curtea de Apel Cluj, din data de 12 noiembrie 2005 (atât în urma corectării inițiale, cât și după contestații), totuși, ulterior, prin hotărârea nr. 574/2005, Consiliul Superior al Magistraturii a dispus recorectarea lucrărilor, de către noi comisii, încălcând, astfel, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 303/2004 și cele ale art. 14 și 16 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 323/2005.
Se mai arată că Hotărârea nr. 574/2005 a fost atacată cu recurs la înalta Curte de Casație și Justiție, fiind suspendată de drept, potrivit alin. (8) al art. 29 din Legea nr. 317/2004, dar că în baza acesteia a fost adoptată Hotărârea nr. 596 din 14 decembrie 2005, prin care s-a continuat procedura de "reevaluare", hotărâre nulă absolut, fiind emisă cu fraudarea legii, respectiv tocmai a dispozițiilor alin. (8) al art. 29 din Legea nr. 317/2004, care impunea suspendarea de drept a acestei proceduri stabilită prin Hotărârea nr. 574/2005, până la soluționarea recursului împotriva acesteia.
Ca motiv principal al suspendării a hotărârii privind calendarul pentru susținerea examenelor în anul 2006, se susține că prin punerea în aplicare a calendarului concursului, se ajunge la distribuirea locurilor câștigate de cei trei magistrați, prin promovarea examenului din noiembrie 2005, dar nedistribuite datorită Hotărârii nr. 574/2005 și a Hotărârii nr. 596/2005, punându-se, astfel, în pericol, dreptul lor de a fi numiți la Curtea de Apel Cluj, conform art. 47 din Legea nr. 303/2004, câștigat prin declararea lor ca admiși în tabelul final al examenului, ceea ce le provoacă o pagubă iminentă.
Totodată, se susține că există și cazul bine justificat, pe de o parte, de nelegalitatea flagrantă a hotărârilor atacate, emise cu fraudarea suspendării de drept a hotărârii nr. 574/2005, care a stat la baza lor și de consecințele grave, atât pentru cei trei magistrați, cât și pentru sistemul judiciar românesc (din perspectiva europeană) ale nerespectării unor drepturi clare și legal dobândite. Pe de altă parte, arată aceștia, prin actuala lor prejudiciere cauzată de punerea în pericol a drepturilor câștigate.
La data de 12 ianuarie 2006, cei trei magistrați au precizat că solicită suspendarea celor două hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii, în baza dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar la data de 16 ianuarie 2006 au solicitat și suspendarea hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii din ședința Plenului din 4 ianuarie 2006, prin care s-a aprobat pct. 1 al raportului Institutului Național al Magistraturii, referitor la recorectarea lucrărilor candidaților la concursul de promovare în funcția de execuție, tot în baza Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 574/2005, suspendată de drept. Se susține că și împotriva acestei din urmă hotărâri s-a formulat cerere de revocare (anulare) adresată Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, la data de 23 ianuarie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii a ridicat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, invocând dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin încheierea civilă nr. 52 din 26 ianuarie 2006, a admis excepția necompetenței materiale și în temeiul art. 159 alin. (2) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a pricinii, în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, Curtea de Apel Cluj a reținut, în esență, că hotărârile a căror suspendare a fost solicitată, se află în raport de cauzalitate cu aspectele legate de promovarea magistraților, de cariera acestora, ele neputând fi asimilate doar unor hotărâri care reglementează probleme strict organizatorice, iar conform dispozițiilor art. 29 alin. (5) și ale art. 7 din Legea nr. 317/2004, hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, pot fi atacate cu recurs de orice parte interesată, la secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, s-a reținut că în virtutea caracterului absolut al normelor de competență materială funcțională și al principiului exceptio est strictissimae interpretationis, rezultă că cererea magistraților excede litigiilor date în competența instanței de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004.
împotriva acestei încheieri au formulat recurs, P.A., R.S. și B.I., invocând dispozițiile art. 582 alin. (1) și art. 3041C. proc. civ., precum și cele ale art. 10 și 14 din Legea nr. 554/2004.
în dezvoltarea criticii formulate, recurenții susțin că, deși cererea lor a fost întemeiată numai pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța a suplimentat în mod nelegal temeiul juridic al acesteia, prin reținerea în plus a art. 29 din Legea nr. 317/2004, încălcând, astfel, principiul disponibilității și modificând fără acordul lor obiectul cererii. în opinia recurenților, competența soluționării cererii, în raport cu temeiul juridic invocat, revine Curții de Apel Cluj, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Printr-o cerere separată, semnată de recurentul R.S., în numele celor trei recurenți, se mai susține că prin încheierea atacată nu s-a analizat natura juridică a fiecărei hotărâri în discuție, că nu s-a menționat și analizat Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 596/2005.
De asemenea, se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra poziției sale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, pe care recurenții o apreciază ca fiind de subordonare și invocă și lipsa de independență și imparțialitate a instanței de recurs față de pârât. în opinia recurenților, și judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție sunt subordonați Consiliului Superior a Magistraturii. în acest sens se invocă dispozițiile art. 36,art. 40,art. 42,art. 44,art. 45 alin. (1), art. 46 alin. (2), art. 51 alin. (1), art. 52 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004.
Concluzionând, recurenții invocă încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd necesitatea ca un proces să fie judecat în mod echitabil, de către o instanță independentă și imparțială, precum și orice dispoziții similare interne, în măsura în care acestea există.
Examinând cauza, în raport cu critica formulată soluției curții de apel, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este cunoscut că art. 6 pct. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede, între altele, că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a litigiului și chiar dacă textul nu excelează prin determinări complete, rezultă fără echivoc caracterul fundamental al acestui drept care trebuie să-și găsească realizare, în temeiul art. 20 din Constituția României și în ambianța juridică națională.
De asemenea, este unanim acceptat și rezultă din jurisprudența organelor de jurisdicție europene că soluționarea litigiului de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, constituie garanția fundamentată și inerentă unui proces echitabil în sensul prevăzut de art. 6 pct. 1 din Convenție.
Așadar, instituirea prin lege a instanței, independența reală a judecătorilor care derivă din statutul lor constituțional sau legal (garanția acesteia constituind-o inamovibilitatea judecătorului pe durata mandatului său), precum și imparțialitatea ce poate fi apreciată pe criterii legale și deontologie, reprezintă principalele elemente ale garanției procesului echitabil.
în cauză, avându-se în vedere în primul rând dispozițiile art. 21 alin. (3), precum și cele ale art. 124,art. 125 și art. 133 alin. (1) din Constituția României, revizuită, precum și cele ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004 și Legii nr. 317/2004, republicate, înalta Curte a constatat că nu se poate reține subordonarea judecătorilor invocată de recurenți.
De altfel, contrar celor susținute în recurs, recurenții nu au invocat această pretinsă subordonare la dezbaterile din 24 ianuarie 2006, ci, dimpotrivă, au susținut că pentru soluționarea pricinii lor, competența revine Curții de Apel Cluj. în aceste condiții ar fi dovada unei lipse de logică elementară acceptarea tezei potrivit căreia judecătorii unei curți de apel sunt mai puțin subordonați Consiliului Superior al Magistraturii, decât cei ai înaltei Curți, cel puțin din perspectiva ierarhiei și gradului instanței, precum și a situării judecătorilor pe trepte diferite ale carierei lor.
Cu privire la critica ce vizează competența de soluționare a cererii formulate de către cei trei magistrați, înalta Curte a constatat că aceasta este nefondată și că în mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj, asupra acestei chestiuni.
în primul rând, este de necontestat că potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., când în fața instanței se pune în discuție competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă.
în cauză, contrar celor susținute de recurenți, curtea de apel a examinat natura juridică a tuturor hotărârilor a căror suspendare a fost solicitată și printr-o motivare clară și concisă a reținut că acestea vizează cariera magistraților, neputând fi apreciate, ca simple reglementări referitoare la probleme strict organizatorice, fiind, deci, aplicabile dispozițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, iar nu cele ale Legii nr. 554/2004.
De altfel, pe de o parte, conform art. 29 alin. (8) din Legea nr. 317/2004, recursul suspendă executarea hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii.
Pe de altă parte, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente, să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond.
Prin urmare, art. 14 din Legea nr. 554/2004, pct. 1, se referă la suspendarea executării actului administrativ în faza recursului administrativ grațios sau ierarhic, în timp ce, astfel cum reiese din ansamblul reglementărilor constituționale și legale, hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera magistraților, nu constituie soluții date unor astfel de recursuri.
Cum hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la cariera magistratului, pot fi atacate cu recurs la înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și cererile privind suspendarea acestora, pot fi soluționate tot de către aceeași instanță.
Așadar, Curtea de Apel Cluj nu și-a încălcat limitele de competență prevăzute de art. 129 C. proc. civ. și nici principiul disponibilității, atunci când a apreciat că în raport cu obiectul pricinii, respectiv cererea de suspendare a executării hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, privind cariera magistratului, competența de soluționare, independent de soluția ce urmează a fi adoptată, revine tot înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Așadar, constatându-se că încheierea atacată este legală și temeinică, competentă a soluționa pricina fiind înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul declarat împotriva acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 și în consecință, dosarul va fi soluționat după fixarea termenului în sistem aleatoriu.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1419/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1410/2006. Contencios → |
|---|
