ICCJ. Decizia nr. 1452/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Printr-o acțiune formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, să se dispună anularea hotărârii nr. 807/R din 2 aprilie 2005, prin care s-au modificat drepturile ce i-au fost acordate în temeiul Legii nr. 189/2000.
Reclamanta a arătat că, prin hotărârea nr. 807 din 12 aprilie 2003, i s-au acordat drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru două perioade de refugiu, 6 septembrie 1940 - 1 iulie 1942 și 29 decembrie 1943 - 6 martie 1945. Acordarea drepturilor a fost suspendată în decembrie 2004, iar prin hotărârea nr. 807/R din 29 aprilie 2005, pârâta Casa Județeană de Pensii Iași a anulat, din oficiu, drepturile corespunzătoare perioadei 29 decembrie 1943 - 6 martie 1945, sub motivația că, după data de 22 iunie 1941, Basarabia și Bucovina de Nord au fost integrate României, iar persoanele refugiate după această dată nu mai pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 189/2000.
Pe timpul derulării procesului la instanța de fond, împotriva reclamantei s-a formulat o plângere penală, iar prin ordonanța din 19 septembrie 2005 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantei, pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (2), art. 25, raportat la art. 292 și 291 C. pen., respectiv art. 26, raportat la art. 215 alin. (1) și (2) și art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Printr-o altă acțiune, promovată separat de prima acțiune, dar cu aceeași motivare, reclamanta a solicitat anularea hotărârii nr. 807/R din 30 iunie 2005, emisă de pârâtă, iar instanța a dispus conexarea celor două dosare.
Prin sentința nr. 160/CA din 31 octombrie 2005, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunile promovate de reclamantă.
Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
După emiterea hotărârii prin care s-a recunoscut reclamantei, calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, cu începere de la 1 aprilie 2003, la data de 1 decembrie 2004, acordarea acestor drepturi a fost suspendată ca urmare a sesizării Poliției municipiului Iași, de către fratele reclamantei, N.V.M., care a susținut că reclamanta primește fără temei aceste drepturi, pe baza unor declarații de martor false. După confirmarea de către organele de poliție a susținerilor fratelui reclamantei, Casa Județeană de Pensii Iași a emis hotărârea nr. 807/R din 30 iunie 2005, prin care a dispus anularea hotărârilor nr. 807/R din 12 aprilie 2003 și nr. 807/R din 29 aprilie 2005, sub motivația că, fiind neadevărate, mărturiile respective nu mai pot constitui dovezi valabile, în conformitate cu Legea nr. 189/2000.
Totodată, instanța de fond a reținut că reclamanta și familia sa au părăsit Chișinăul în anul 1943, când teritoriul Basarabiei era administrat de statul român, neexistând constrângeri etnice.
Instanța de fond a concluzionat că din probele administrate în cauză, rezultă elemente contradictorii privind refugiul familiei reclamantei, în privința datelor de începere și încetare a acestuia.
împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs, reclamanta C.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta consideră că instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, fiind influențată de plângerea penală formulată de fratele său, cu care se află în relații de dușmănie, plângere care s-a dovedit neîntemeiată, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penală.
Totodată, recurenta apreciază neîntemeiate concluziile instanței de fond, potrivit cărora declarațiile date în fața notarului public de martorii Z.V. și G.V., sunt false, Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași infirmând în totalitate ordonanța de punere sub urmărire penală.
Mai susține reclamanta că instanța de fond a ajuns la o concluzie greșită, considerând că părăsirea Basarabiei în 1943, de către familia reclamantei, nu se poate justifica prin persecuția etnică, deoarece la acea dată, teritoriul se afla sub administrația Statului Român. în acest sens, este prezentată situația tatălui reclamantei, de etnie ucrainean, care a fost nevoit să-și schimbe numele pentru, a nu fi supus unor persecuții de natură etnică.
Recurenta își argumentează susținerile, cu referiri istorice din lucrări de specialitate sau cu puncte de vedere exprimate de Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin acțiunile conexate adresate de reclamanta C.F., instanței de fond, s-a solicitat anularea hotărârilor emise de pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, prin care i s-au redus, iar ulterior i s-au anulat în totalitate, drepturile stabilite în calitate de beneficiar al Legii nr. 189/2000.
Pârâta Casa Județeană de Pensii Iași a adoptat aceste hotărâri, ca urmare a constatării de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași, prin ordonanța din 10 mai 2005, a falsului în declarațiile martorilor Z.V. și G.V., pe care s-a întemeiat hotărârea prin care în anul 2003 i s-au acordat celei în cauză, drepturile menționate.
Faptul că ulterior, printr-o nouă ordonanță din 19 septembrie 2005, aceleași organe de procuratură au infirmat integral prima ordonanță, inclusiv a sancțiunilor administrative aplicate inițial, nu modifică valoarea testimonială a declarațiilor de martor vizate.
Așa cum se menționează în cea de-a doua ordonanță a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, în declarațiile respective, date în fața organelor de poliție, martorii respectivi au declarat că au cunoscut de situația în care s-a aflat reclamanta din spusele acesteia și că au luat cunoștință de la aceasta, de unele acte privind refugierea.
Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași a reținut că în sarcina martorilor respectivi nu poate fi reținută comiterea vreunei fapte de natură penală, dar această împrejurare nu a împiedicat instanța de fond, să facă o justă apreciere a valorii testimoniale a acestor declarații și să aprecieze că reclamanta nu și-a dovedit acțiunile în raport cu cerințele Legii nr. 189/2000.
în plus, nici declarația martorului J.D., depusă ulterior, nu este concludentă în a proba persecuția etnică la care ar fi fost supusă reclamanta și familia acesteia, pentru a determina refugierea.
Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, iar recursul declarat a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1449/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1429/2006. Contencios → |
|---|
