ICCJ. Decizia nr. 1457/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 7 octombrie 2005, reclamantul D.P. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Botoșani, să se dispună anularea hotărârii nr. 1705 din 8 iulie .2005, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, pentru perioada în care a fost deportat în Transnistria, împreună cu familia.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că din primăvara anului 1942 și până în toamna anului 1944 a fost deportat în Transnistria, împreună cu familia, dar, deși a probat această situație cu declarații de martor, i se refuză acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, sub motivația că nu a dovedit deportarea prin înscrisuri, iar martorii care au declarat că s-au aflat în aceeași situație, nu au făcut dovada că sunt beneficiari ai legii menționate.
Prin sentința nr. 386 din 16 noiembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului D.P., a modificat hotărârea nr. 1705 din 8 iulie 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, stabilind că reclamantul este beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada octombrie 1942 - august 1944, începând cu 1 iulie 2005.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul a făcut dovada că a fost obligat să-și schimbe domiciliul, împreună cu familia, din România, în Transnistria, din motive etnice, justificându-se acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
Pe baza declarațiilor martorilor, instanța de fond a stabilit perioada pentru care urmează a se acorda drepturile.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre greșită, deoarece a acordat reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, exclusiv pe baza declarațiilor de martor, deși nici unul dintre martorii ale căror declarații au fost administrate în cauză, nu a prezentat vreun act care să certifice situația în care s-a aflat. în sprijinul acestui punct de vedere este adusă adresa nr. 1026/2002, a Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, în care se menționează că "în scopul existării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu solicitantul".
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutări în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Potrivit art. 61din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Analiza materialului probator administrat în cauză evidențiază faptul că prin declarațiile de martor și înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada faptului că în perioada octombrie 1942 - august 1944 a fost deportat în Transnistria, împreună cu familia. De asemenea, reclamantul a făcut dovada persecuției etnice, declarațiile martorilor L.E. și D.M. evidențiind acest lucru.
Instanța nu poate reține motivul de recurs invocat, potrivit căruia pentru a fi luate în considerare declarațiile de martor, este necesar ca măcar unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul, o asemenea cerință nefiind cuprinsă în O.G. nr. 105/1999 și nici în normele de aplicare ale acesteia.
Se reține că în materie de probațiune, soluționarea acțiunilor promovate în temeiul O.G. nr. 105/1999 se face în conformitate cu dispozițiile art. 61din aceeași ordonanță, orice completare sau condiționare nefiind permisă.
Rezultă că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, apreciind corect materialul probator administrat în cauză, în raport cu actele normative incidente, recursul declarat fiind respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1475/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1455/2006. Contencios → |
|---|
