ICCJ. Decizia nr. 1597/2006. Contencios. Refuz nejustificat eliberare acte. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1597/2006
Dosar nr. 4002/2005
nr. 16378/1/2005
Şedinţa publică din 4 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 iunie 2004, reclamantul B.A. a chemat în judecată pe pârâţii Colegiul Medicilor din România şi Direcţia Sanitară Bucureşti, solicitând obligarea acestora să elibereze documentele necesare pentru exercitarea dreptului la muncă, respectiv certificatul de liberă practică.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 17 februarie 2004, a obţinut de la Colegiul Medicilor din Bucureşti, certificatul de avizare nr. 27653 din 17 februarie 2004, în temeiul Legii nr. 74/1995, iar la data de 1 martie 2004 a depus la Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, documente în vederea obţinerii autorizaţiei de liberă practică, primind numărul de înregistrare 42404 din 1 martie 2004.
A mai arătat că după două zile i s-a solicitat telefonic încă un aviz de la Colegiul Medicilor din România, aviz pe care l-a depus o dată cu memoriul înregistrat cu nr. 802 din 3 aprilie 2004, prin care a solicitat fie eliberarea certificatului, fie să i se comunice motivele refuzului, iar de la acea dată s-a confruntat sistematic cu refuzul nejustificat al Colegiului Medicilor din România - Departamentul Avizări Acreditări.
De asemenea, reclamantul a arătat că a venit în România, pentru reîntregirea familiei, locuieşte legal pe teritoriul ţării şi este întreţinătorul familiei compuse din soţie şi doi copii, invocând prevederile art. 44 şi 45 din Constituţie, art. 46 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din OUG nr. 194/2000, precum şi legislaţia privind prevenirea abandonului familial.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 24 iunie 2004, pârâta Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti a arătat că autorizaţia de liberă practică medicală se eliberează de către Compartimentul Managementul Serviciilor de Sănătate din structura Direcţiei de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti, în raport cu prevederile art. 29 lit. i) din Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1042/2003.
Reclamantul a mai arătat că a prezentat un certificat de avizare eliberat de Colegiul Medicilor din Bucureşti, cu valabilitate pe 5 ani, până la 17 februarie 2009, în timp ce art. 66 alin. (2) din OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, prevede că permisul de muncă sau autorizaţia de desfăşurare a activităţii se eliberează în condiţiile legii, pe baza dreptului de şedere, deci pe o perioadă egală cu cea menţionată în legitimaţia de şedere temporară.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 24 iunie 2005, pârâtul Colegiul Medicilor din România a invocat inadmisibilitatea acţiunii faţă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, arătând că refuzul eliberării avizului a fost justificat. Totodată, a arătat că reclamantul a depus o cerere tip de acordare a avizului pentru obţinerea autorizaţiei de liberă practică, la data de 14 iunie 2005, sub nr. 2313, astfel încât acţiunea în contencios administrativ apare ca prematură, faţă de împrejurarea că legea stabileşte un termen de 30 de zile pentru ca autoritatea să răspundă cererilor formulate.
Prin sentinţa civilă nr. 2006 din 8 octombrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.A., faţă de pârâtul Colegiul Medicilor din România, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea faţă de pârâta Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti, ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii administrative prealabile.
Prin Decizia nr. 1819 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că potrivit art. 1 din Legea nr. 74/1995, modificată prin Legea nr. 495/2002, exercitarea profesiei de medic este un drept al oricărei persoane fizice, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, posesor al diplomei de medic eliberată de o instituţie de învăţământ medical universitar din România ori din străinătate echivalentă potrivit legii. Exercitarea profesiunii de medic este avizată de Colegiul Medicilor din România şi autorizată de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Faţă de această prevedere legală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că respingerea acţiunii faţă de Colegiul Medicilor din România este greşită, aceasta fiind stabilită de lege să elibereze avizul ce stă la baza emiterii autorizaţiei de către Ministerul Sănătăţii.
S-a mai constatat că în cauză trebuia citat şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei, urmând ca instanţa de rejudecare să analizeze şi celelalte susţineri ale părţilor, în calitatea lor procesuală, cu referire la aplicarea art. 5 din Legea nr. 74/1995, republicată şi modificată prin Legea nr. 495/2002 şi Legea nr. 306/2004.
Cu ocazia rejudecării pricinii, prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 2 iunie 2005, pârâtul Ministerul Sănătăţii şi Familiei a arătat că reclamantul este cetăţean sirian şi nu se încadrează în nici una dintre categoriile de persoane care pot exercita profesia de medic pe teritoriul României, conform art. 1 lit. a) - d) din Legea nr. 306/2004.
Referindu-se la prevederile Acordului încheiat între Ministerul Sănătăţii din România şi cel din Republica Arabă Siriană, aprobat prin HG nr. 180/1999, pârâtul a arătat că nu există nici o clauză care să permită exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României, de către cetăţenii sirieni, posesori ai unui titlu oficial de calificare în medicină.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1487 din 15 septembrie 2005, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâţii să-i recunoască acestuia, dreptul de a-şi exercita profesia de medic şi să-i elibereze autorizaţia de liberă practică, reţinând în esenţă, că în raport cu suplimentarea probelor în cauză (inclusiv cu cele ale hotărârii nr. 210/2005 al C.N.C.D.), precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii şi cu cele ale art. 18 din Constituţia României, refuzul de a rezolva cererea reclamantului, are caracter nejustificat, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 şi 11 din Legea nr. 29/1990 şi ale art. 52 din Constituţia României.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, în termen legal, pârâţii Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din Bucureşti şi Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti.
Prealabil examinării motivelor de recurs, se constată că Ministerul Sănătăţii nu şi-a timbrat recursul, deşi a fost citat cu menţiunea de a se achita de această obligaţie. Prin urmare, în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor OG nr. 32/1995, aprobată prin Legea nr. 106/1995, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a se aplica sancţiunea anulării acestui recurs.
Prin recursul formulat în cauză, Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică sentinţa instanţei de fond, arătând că aceasta este nelegală, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 306/2004, iar considerentele acesteia sunt greşite, neputându-se reţine aplicabilitatea art. 18 din Constituţia României şi nici hotărârea C.N.C.D.
Colegiul Medicilor, fără a-şi structura motivele de recurs conform dispoziţiilor art. 3021 şi 304 C. proc. civ., apreciază ca fiind nelegală, sentinţa atacată, întrucât, deşi a reţinut apărările pârâtului, totuşi instanţa de fond a admis acţiunea, în baza unei greşite interpretări a dispoziţiilor art. 66 din OUG nr. 194/2002. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât instanţa nu a verificat faptul că reclamantul îndeplinea şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
În plus, arată recurentul-pârât, faptul că ulterior a intrat în vigoare o nouă lege, nu conferă reclamantului, dreptul apriori de a obţine libera practică.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, probele administrate, precum şi dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Colegiul Medicilor şi Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti, sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în cauză este necontestat că prin Hotărârea nr. 210 din 31 august 2005, C.N.C.D. a hotărât că ne aflăm în prezenţa unei discriminări indirecte, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin condiţiile impuse de art. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 306/2004, privind exercitarea profesiei de medic.
S-a reţinut că aceste condiţii impuse prin lege atrag defavorizarea anumitor categorii de persoane care doresc să obţină autorizaţia de liberă practică pe teritoriul Statului român şi are un impact disproporţional negativ asupra acestei categorii de personal. Rezultatul impunerii acestor criterii îngrădeşte în mod semnificativ accesul persoanelor, altele decât cele prevăzute în art. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 306/2004, privind exercitarea profesiei de medic.
Semnificativ este faptul că, deşi s-a dispus transmiterea hotărârii nr. 210/2005, către Ministerul Sănătăţii, nu s-a făcut dovada şi nici nu s-a susţinut că această hotărâre ar fi fost ulterior atacată.
Mai mult, Înalta Curte constată, pe de o parte că, prin Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, Legea nr. 306/2004 a fost modificată, în sensul că profesia de medic se exercită pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină, acestea putând a fi „soţul unui cetăţean român" [art. 370 lit. c)].
Prin urmare, chiar legiuitorul a confirmat interpretarea dată de instanţa de fond şi de C.N.C.D., legislaţiei aplicabile în cauză.
Pe de altă parte, este cunoscut că textele de lege sub aspectul discriminării, referitoare la drepturi fundamentale, cum este şi cel la muncă şi la viaţa de familie, trebuie interpretate, atât prin prisma dispoziţiilor constituţionale, cât şi a pactelor şi tratatelor la care România este parte (conform art. 20 din Constituţia României, revizuită).
Nici critica privind neverificarea celorlalte condiţii nu poate fi primită, în raport cu probele administrate în cauză (în toate fazele procesuale), precum şi cu singurul motiv al refuzului invocat pentru neeliberarea autorizaţiei de liberă practică.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile, nefondate, se vor respinge recursurile declarate în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. şi cele ale Legii contenciosului administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia de Sănătate Publică a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de Colegiul Medicilor din România, împotriva sentinţei nr. 1487 din 15 septembrie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Anulează recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 1487 din 15 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1594/2006. Contencios. Anulare decizie Comisie... | ICCJ. Decizia nr. 1615/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
