ICCJ. Decizia nr. 170/2006. Contencios. Anulare dispoziţie emisă de Autoritatea pentru Străini. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 170/2006
Dosar nr. 282/2005
nr. 1464/1/2005
Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 12 octombrie 2004, reclamantul Z.M., cetăţean chinez, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Autoritatea pentru Străini, să fie anulate deciziile nr. 634783 şi nr. 4074691, prin care, la data de 7 octombrie 2004, s-a dispus returnarea sa, cu interdicţia de intrare în România, pe o perioadă de 3 ani, precum şi anularea rezoluţiei nr. 3566/II/5/2004, prin care la aceeaşi dată s-a dispus luarea sa în custodie publică, până la 5 noiembrie 2004.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că măsurile administrative dispuse de pârâţi sunt nelegale, pentru că se află în situaţia interzicerii returnării prevăzută în art. 89 alin. (1) lit. b) pct. 1 şi lit. f) din OUG nr. 194/2002, beneficiind de protecţia totală conferită de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că returnarea aduce dreptului la viaţa de familie, o vătămare disproporţionată, în raport cu scopul pentru care a fost luată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, prin sentinţa civilă nr. 2.135 din 14 octombrie 2004, cu motivarea că la data luării măsurilor contestate, reclamantul nu avea reglementată şederea pe teritoriul României şi nu se încadra în situaţiile de interzicere a returnării prevăzute de art. 89 din OUG nr. 194/2002 sau de acordare a tolerării. Instanţa de fond a apreciat că este legală, şi interdicţia de intrare în România, deoarece reclamantul a avut o şedere nelegală de 2 ani şi 8 luni, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul său de şedere.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul, solicitând casarea hotărârii şi admiterea acţiunii, în sensul anulării măsurilor de returnare şi de interdicţie de a intra în România, pentru o perioadă de 3 ani.
În primul motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit că a avut şedere nelegală din data de 20 iunie 2001, deşi a dovedit cu înscrisuri caracterul legal al şederii sale în perioadele soluţionării plângerii împotriva vizei de ieşire nr. 730.731 din 27 iunie 2001, a cererii de recunoaştere a statutului de refugiat şi a cererii de acordare a tolerării. Recurentul a arătat că prin menţinerea măsurilor contestate, instanţa de fond a încălcat dreptul său la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, conform art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că este greşită concluzia instanţei de fond privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 89 din OUG nr. 194/2002, pentru interzicerea returnării. Recurentul a invocat dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivând că măsura de returnare a sa aduce vătămare dreptului la respectarea vieţii de familie şi nu reprezintă o măsură necesară într-o societate democratică, fiind disproporţionată faţă de ţelul legitim urmărit.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a analizat corect situaţia de fapt avută în vedere de autorităţile intimate, la adoptarea deciziilor contestate şi a constatat întemeiat că aceasta a justificat măsura de returnare şi interdicţia recurentului de a intra în România, pe o perioadă de 3 ani.
Caracterul ilegal al şederii recurentului pe teritoriul României şi durata şederii ilegale au fost stabilite de instanţa de fond, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, al căror conţinut nu a fost contestat de către recurent.
În fapt, s-a reţinut că recurentul a avut şedere ilegală în România, de la data de 20 iunie 2001, când a expirat dreptul de şedere şi nu a solicitat reglementarea situaţiei sale, până la 7 octombrie 2004, când a fost depistat cu şedere ilegală şi a fost luat în custodie publică, întrucât nu avea paşaport valabil şi mijloacele financiare necesare procurării biletului de călătorie, astfel încât măsura returnării nu a fost îndeplinită în termen de 24 de ore.
Recurentul a susţinut neîntemeiat că în perioada 20 iunie 2001 - 7 octombrie 2004, şederea sa în România a fost legală, ca urmare a acţiunilor judiciare în curs de soluţionare, care au impus prezenţa sa, pentru a lua cunoştinţă de măsurile dispuse împotriva sa, pentru a-şi formula apărări şi pentru a exercita căile de atac prevăzute de lege.
Constatarea instanţei de fond privind şederea ilegală a recurentului în România, în perioada sus-menţionată, nu reprezintă o încălcarea a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, republicată şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Vătămarea adusă acestui drept, prin hotărârea pronunţată în cauză, a fost invocată fără temei în recurs, în condiţiile în care recurentul a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva măsurilor dispuse de autorităţile competente cu privire la statutul său în România.
Din actele dosarului, rezultă că recurentul a contestat în justiţie viza de ieşire nr. 730.731 din 27 iunie 2001 şi refuzul de a i se acorda statutul de refugiat şi plângerile sale au fost respinse prin sentinţa civilă nr. 1.405 din 23 octombrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, irevocabilă prin nerecurare şi sentinţa civilă nr. 2.039 din 22 martie 2004, a Judecătoriei sectorului 2, irevocabilă prin Decizia nr. 1568 din 5 august 2004, a Tribunalului Bucureşti.
Exercitarea de către recurent a dreptului privind accesul liber la justiţie nu a legalizat, însă, dreptul său de şedere în România, pentru că în tot acest interval de timp, dreptul de şedere nu a fost prelungit printr-un act al autorităţii române competente sau prin efectul unei dispoziţii legale.
Existenţa procedurilor judiciare a fost invocată neîntemeiat şi faţă de împrejurarea că, deşi plângerea împotriva vizei de ieşire a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 405 din 23 octombrie 2001, irevocabilă prin nerecurare, recurentul nu a părăsit teritoriul României, continuând să locuiască ilegal şi a solicitat acordarea statutului de refugiat, numai la 22 ianuarie 2004, iar pentru acordarea regimului tolerării a formulat acţiune în justiţie, la 12 octombrie 2004, ulterior datei la care au fost luate măsurile contestate în cauză.
Critica recurentului privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 89 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002, republicată şi art. 8 alin. (1) şi (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este, de asemenea, nefondată.
Recurentul nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de lege pentru interzicerea returnării şi măsurile luate de către autorităţile intimate nu aduc atingere dreptului său la respectarea vieţii de familie. Aceste măsuri au o bază legală în OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România şi nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece acest drept nu implică obligaţia generală a unui stat contractant de a accepta opţiunea persoanelor căsătorite, de altă naţionalitate, de a locui în ţară. Soţia recurentului este, de asemenea, cetăţean chinez şi, deci, măsurile de returnare şi de interdicţie a intrării în România, pe o perioadă de 3 ani, nu reprezintă o ingerinţă în viaţa de familie, aşa cum neîntemeiat s-a susţinut în recurs.
Faţă de motivele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Z.M. împotriva sentinţei civile nr. 2135 din 14 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 17/2006. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 171/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
