ICCJ. Decizia nr. 1802/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1802/2006
Dosar nr. 3765/2005
nr. 15432/1/2005
Şedinţa publică din 18 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 iunie 2005, reclamanta K.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16326 din 24 februarie 2005, cu consecinţa recunoaşterii calităţii de refugiată şi acordării drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu, din cauza persecuţiilor la care a fost supusă de către jandarmii din localitate şi legionari, situaţie care rezultă din probele anexate cererii adresate pârâtei.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 655 din 19 octombrie 2005, a admis acţiunea, a dispus anularea hotărârii contestate, a obligat pârâta să recunoască reclamantei, statutul de persoană refugiată pentru perioada 15 mai 1941 - 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2004; a obligat pârâta, la cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că probele administrate în cauză atestă fără echivoc existenţa persecuţiilor etnice şi a refugiului, martorii relevând detaliat modalităţile concrete în care au fost exercitate persecuţiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei care, în cursul lunii mai 1941, a fost nevoită să se refugieze în localitatea Cluj.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, susţinând că hotărârea instanţei de fond este greşită, deoarece în speţă, schimbul de domiciliu a avut loc dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu ocupat.
Recursul este întemeiat.
Aşa cum rezultă din însuşi titlul OG nr. 105/1999, modificat prin Legea nr. 189/2000, această ordonanţă priveşte acordarea unor drepturi, „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice".
Prin urmare, subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuţii etnice, aflându-se în situaţiile enumerate de legiuitor, la art. 1, din partea autorităţilor instaurate în România, în perioada menţionată.
Din întreg materialul probator administrat în cauză, respectiv acte şi declaraţiile martorilor, rezultă că schimbul de domiciliu a avut loc dintr-o localitate liberă, pe un teritoriu aflat sub ocupaţie, astfel că, în mod greşit şi peste dispoziţiile legale, instanţa de fond a apreciat că intimata-reclamantă este îndreptăţită la acordarea compensaţiilor legale.
Faţă de cele ce preced, Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în fond, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate,
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 597 din 3 octombrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea reclamantei K.I., ca neîntemeiată.
Cu opinia separată a doamnei judecător R.A., în sensul respingerii recursului, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2006.
Opinia separată a doamnei judecător R.A.
Contrar punctului de vedere al majorităţii completului de judecată, care şi-a găsit expresia în Decizia nr. 1802 din 18 mai 2006, consider, pentru raţiunile pe care le voi înfăţişa în continuare, că recursul declarat în cauză este nefondat, iar soluţia, ca şi motivarea instanţei de fond, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Astfel, chiar în titlul OG nr. 105/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 189/2000, se menţionează că acest act normativ are în vedere acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice. Se poate aprecia, deci, că legiuitorul a avut în vedere întreg teritoriul României, sub aspect geografic, în care au intrat, în egală măsură, atât teritoriile cedate temporar, cât şi cele păstrate în continuare de către Statul Român. În acelaşi context, trebuie privită şi sintagma de „regimuri instaurate", întrucât, în egală măsură, ea priveşte regimurile instaurate în teritoriile cedate, cât şi în cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român.
De asemenea, art. 1 alin. (1) din OG nr. 105/1999, statuează că beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 şi până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice.
Utilizarea termenilor „persoană, cetăţean român", în contextul general al titlului actului normativ incident în prezenta speţă, conduce la concluzia că legiuitorul a avut în vedere toţi cetăţenii români, indiferent de etnia lor, care aflaţi pe teritoriul Statului Român, fie în teritoriile cedate, fie în cele păstrate în continuare sub administraţia românească şi care au avut de suferit o persecuţie pe motive etnice, a determinat părăsirea localităţii de domiciliu, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. c) din OG nr. 105/1999.
Totodată, analizând în continuare dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 189/2000, se poate constata că beneficiază de aceste prevederi, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, respectiv a fost deportată în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenţie sau în lagăre de concentrare, a fost strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu, a făcut parte din detaşamentele de muncă forţată, a fost supravieţuitoare a trenului morţii, este soţul sau soţia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit. Scopul acestei reglementări l-a constituit acordarea unor drepturi compensatorii, tuturor cetăţenilor români care au suferit astfel de persecuţii, în perioada indicată, fără a se face distincţie în raport cu naţionalitatea acestora ori cu administraţiile existente în localitatea de domiciliu. În plus, se poate constata că legea distinge între strămutare şi refugiu.
Probele administrate în cauză atestă fără echivoc existenţa persecuţiilor etnice şi a refugiului, martorii B.A. şi K.A., ale căror declaraţii autentificate au fost depuse la dosar, relevând detaliat modalităţile concrete în care au fost exercitate persecuţiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei, care în cursul lunii mai 1941 a fost nevoită să se refugieze în localitatea Cluj, unde a rămas până la o dată ulterioară lunii martie 1945.
Aşadar, din interpretarea teleologică şi sistematică a prevederilor ordonanţei, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada arătată, din motive etnice.
Judecăţile de valoare asupra şi controverselor istoricilor referitoare la regimurile şi comportamentul unor reprezentanţi ai autorităţii centrale executive de la Bucureşti, ulterior politicii de retorsiune a guvernului de la Budapesta, în condiţiile de după Dictat, în opinia mea, exced litigiilor întemeiate pe dispoziţiile legale mai sus arătate.
Esenţial, în aceste litigii este a se verifica dacă sunt sau nu, îndeplinite condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege, în baza unui material probatoriu consistent şi pertinent, de natură a forma convingerea judecătorului, în sensul că reclamantul a dovedit că aparţine sferei de adresabilitate a actelor normative arătate.
De asemenea, apreciez că este deosebit de important a sublinia că prin art. 16 din Constituţia României se instituie egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără privilegii şi fără discriminări, iar conform art. 1 alin. (2) din OG nr. 137/2000 (aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată şi completată prin OG nr. 77/2003, aprobată, la rândul său, prin Legea nr. 27/2004), principiul egalităţii între cetăţeni, excluderea privilegiilor şi discriminării sunt garantate.
Mai mult, prin art. 2 alin. (1) din ordonanţă, se defineşte discriminarea, ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ sunt discriminatorii, şi prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Având în vedere că în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, rezultă că prevederile art. 16 alin. (1), precum şi cele ale art. 20 din Constituţie, se corelează şi se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toţi indivizii, iar principiul nediscriminării este înscris practic, în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului.
În acest sens, menţionez dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (cu denumirea simplificată de Convenţia europeană a drepturilor omului), precum şi Protocolul nr. 12 la această Convenţie, la care România a fost stat semnatar din 4 noiembrie 2000, iar prin Legea nr. 103/2006 a ratificat acest protocol (M. Of. nr. 375/2.05.2006), prin care se reafirmă interzicerea generală a discriminării.
Examinând bogatul material probatoriu administrat în cauză, constat că în mod corect şi legal, instanţa de fond a reţinut că probele atestă fără echivoc existenţa persecuţiilor etnice şi a refugiului, declaraţiile martorilor relevând în detaliu modalităţile concrete în care au fost exercitate persecuţiile asupra etnicilor maghiari din localitatea Vlaha, inclusiv asupra familiei reclamantei, care a fost nevoită să se refugieze.
Împrejurarea că intimata-reclamantă este de o anumită etnie, nu prezintă relevanţă, sub aspectul recunoaşterii statutului de refugiat, legea nefăcând o astfel de distincţie între cei care trebuie să dovedească pretinsa persecuţie etnică exercitată asupra lor.
Faptul că recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei, câteva sentinţe pentru a demonstra existenţa unei jurisprudenţe a instanţei de fond, în sensul motivelor sale de recurs, este lipsit de relevanţa dorită de aceasta în raport cu setul de sentinţe, în sens contrar depus de intimata-reclamantă.
În opinia mea, divergenţele manifestate în jurisprudenţă îşi au izvorul tocmai în preocuparea excesivă de a formula judecăţi exclusiv de valoare istorică, ce ţin de sfera de competenţă a istoricilor, care, însă, depăşesc limitele controlului judiciar bazat pe probatoriul administrat şi pe dispoziţiile legale aplicate în spiritul şi litera lor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1801/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1803/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
