ICCJ. Decizia nr. 1906/2006. Contencios. Refuz emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1906/2006
Dosar nr. 3693/2005
nr. 15146/1/2005
Şedinţa publică din 25 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1607 din 6 octombrie 2005, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta L.I.T., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a anulat rezoluţia din 23 iulie 2004 a Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare şi a obligat pârâtul să emită un ordin de numire a reclamantei în postul de conferenţiar universitar la disciplina literatură universală şi comparată - Catedra de Literatură a Facultăţii de Filologie din Universitatea H.; a respins, totodată, cererea reclamantei, de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale şi morale, precum şi a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care Universitatea H. nu i-a întocmit reclamantei, dosar de pensionare, iar aceasta a promovat concursul pentru postul de conferenţiar universitar organizat de universitate, Ministerul Educaţiei şi Cercetării nu avea nici un motiv să infirme rezultatul concursului şi, pe cale de consecinţă, titlul didactic obţinut de reclamantă.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, există posibilitatea menţinerii, şi după vârsta de pensionare, ca titular în funcţia didactică avută, a persoanelor care fac dovada competenţei lor profesionale.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, invocând nelegalităţile prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond l-a obligat să emită, în favoarea reclamantei, ordin de confirmare a titlului universitar de conferenţiar, deoarece competenţa în această materie revine, potrivit Legii nr. 84/1995, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare.
Sentinţa instanţei de fond a fost criticată şi pentru faptul de a fi acordat, ceea ce nu s-a cerut, atunci când s-a pronunţat asupra posibilităţii Universităţii H. de a menţine intimata-reclamantă în funcţie, peste vârsta de pensionare.
S-a precizat, de asemenea, că prin soluţia pronunţată s-au încălcat prevederile art. 129 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, care enumeră expres şi limitativ categoriile de persoane ce pot rămâne în activitate după vârsta de 65 de ani, în condiţiile în care intimata nu se încadrează în niciuna dintre ele, precum şi dispoziţiile art. 61 şi urm., din aceiaşi lege, referitoare la procedura de concurs şi atribuţiile Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare.
Recursul este fondat.
Este dovedit în cauză că în urma participării reclamantei la concursul pentru ocuparea postului de conferenţiar poziţia 14, la disciplina literatură universală şi comparată, „Catedra de literatură", la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii H. din Bucureşti, scos în data de 31 octombrie 2002, la concurs, dosarul, împreună cu raportul comisiei de concurs şi cu documentele însoţitoare, a fost înaintat Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare.
Acest organism a adoptat, în reuniunea din 23 iulie 2004, o rezoluţie prin care s-a refuzat confirmarea titlului didactic de conferenţiar universitar, urmare a faptului că dosarul de concurs nu a primit avizul de legalitate al Direcţiei Juridice din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pe motiv că la data înscrierii la concurs, candidata îndeplinea condiţiile de pensionare conform Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Potrivit prevederilor art. 41 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, vârsta standard de pensionare este de 60 de ani, pentru femei şi 65 de ani, pentru bărbaţi, atingerea acestei vârste urmând a se realiza în termen de 13 ani de la data intrării în vigoare a legii, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se de la 57 de ani,pentru femei şi de la 62 de ani, pentru bărbaţi, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 3.
În ceea ce priveşte personalul didactic, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun din Legea nr. 19/2000, dar şi unele prevederi cu caracter derogatoriu, cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic.
Astfel, conform prescripţiilor art. 127 alin. (4) din Legea nr. 128/1997, după îndeplinirea vârstei de pensionare, cadrele didactice pensionate pot desfăşura activităţi didactice, salarizate, însă, numai prin cumul sau prin plata cu ora, iar conform dispoziţiilor art. 129 alin. (1) din acelaşi act normativ, numai profesorii universitari şi conferenţiarii universitari cu titlu ştiinţific de doctor pot rămâne în activitatea didactică până la vârsta de 65 de ani. Mai mult, potrivit prevederilor art. 129 alin. (2) din Legea menţionată, de asemenea numai profesorii universitari şi conferenţiarii universitari cu titlul ştiinţific de doctor, cu excepţiile prevăzute în titlul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, care dovedesc competenţa profesională deosebită, pot fi menţinuţi ca titulari în funcţia didactică, la împlinirea vârstei de pensionare, la cerere, cu acordul consiliului facultăţii, cu aprobarea anuală a senatului universitar, prin vot nominal deschis, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta L.I.T., născută la 10 octombrie 1941, se reţine că într-adevăr, la data înscrierii la concursul pentru ocuparea postului de conferenţiar universitar, aceasta îndeplinea condiţiile de pensionare prevăzute de art. 41 din Legea nr. 19/2000, inclusiv vârsta eşalonată trecută în anexa nr. 3 a actului normativ în discuţie.
Reclamantei nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 128/1997, întrucât aceasta, la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege, nu avea dobândit titlul didactic de profesor universitar sau de conferenţiar universitar cu titlul ştiinţific de doctor, numai într-o atare ipoteză fiind recunoscut dreptul de a fi menţinut în activitate până la vârsta de 65 de ani şi, respectiv, până la vârsta de 70 de ani.
În aceste condiţii, în raport cu prevederile art. 127 alin. (4) şi art. 129 din Legea nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, care au un caracter parţial derogatoriu în raport cu dispoziţiile Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cum reclamanta, lector universitar, nu mai avea dreptul, datorită împlinirii vârstei standard de pensionare, de a candida la concursul organizat de Universitatea H. Bucureşti, în anul 2002, pentru ocuparea postului de conferenţiar universitar, în mod corect s-a refuzat, de către Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, în baza avizului Direcţiei Juridice din minister, confirmarea titlului didactic de conferenţiar universitar.
Aşa fiind, apreciind că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi a dispus anularea rezoluţiei din 23 iulie 2004 şi obligarea pârâtului la emiterea ordinului de numire a reclamantei pe postul de conferenţiar universitar, urmează a fi admis recursul declarat în cauză de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu consecinţa modificării sentinţei civile nr. 1607 din 6 octombrie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii acţiunii reclamantei L.I.T., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării împotriva sentinţei civile nr. 1607 din 6 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în tot şi, pe fond, respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1905/2006. Contencios. îndreptare eroare... | ICCJ. Decizia nr. 1907/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
