ICCJ. Decizia nr. 1947/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1947/2006
Dosar nr. 7823/1/2006
Şedinţa publică din 26 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În litigiul formând obiectul dosarului nr. 8654/2004, al Tribunalului Hunedoara, debitoarea SC M.I. SRL Hunedoara a invocat excepţia de nelegalitate a deciziei nr. 10 din 2 decembrie 2004, emisă de Comisia Centrală Fiscală şi a Ordinului nr. 1895 din 21 decembrie 2004, al ministrului finanţelor publice, de aprobare a acestei decizii.
În motivarea excepţiei se susţine că cele două acte administrative sunt emise în contradicţie cu dispoziţiile art. 77 - 123 din Legea nr. 64/1995, deoarece prin Decizia nr. 10/2004 s-a interpretat greşit că în accepţiunea Codului fiscal, data declarării falimentului este data pronunţării hotărârii judecătoreşti finale de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, când, în realitate, data declarării falimentului este cea a stării de faliment, nu momentul închiderii procedurii falimentului.
Tribunalul Hunedoara, prin încheierea de şedinţă de la data de 28 februarie 2005, a dispus sesizarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ, pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate şi a suspendat judecata, până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei.
Excepţia de nelegalitate a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 160 din 8 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, care reţine că Decizia nr. 10/2004 nu reprezintă un act administrativ unilateral, pentru că nu este emisă în vederea organizării şi executării unei legi şi nici nu dă naştere, modifică sau stinge un raport juridic între organul care l-a emis şi reclamantă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4409 din 20 septembrie 2005, a admis recursul declarat de reclamanta-debitoare SC M.I. SRL împotriva sentinţei, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, dar a respins recursul declarat împotriva încheierii din 18 mai 2005, ca inadmisibil.
Instanţa supremă reţine, în motivarea deciziei, că există contradicţie între dispozitivul şi considerentele sentinţei, iar recursul declarat împotriva încheierii este inadmisibil.
Rejudecând cauza, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 42 din 24 februarie 2006, prin care a admis excepţia de nelegalitate, constatând nelegalitatea art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 10/2004 a Comisiei Centrale Fiscale şi a Ordinului nr. 1895/2004, al ministrului finanţelor publice.
Reţine că prin Decizia nr. 10/2004 s-a definit data declarării falimentului în totală contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995.
Împotriva ultimei sentinţe a declarat recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice - Comisia Centrală Fiscală, care susţine că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 64/1995, neţinând cont că textele invocate de către instanţă, se referă la situaţii care privesc începerea procedurii falimentului şi că există o mare diferenţă între intrarea societăţii în procedura falimentului şi momentul declarării falimentului.
Menţionează că momentul declarării falimentului îl reprezintă data la care s-a închis procedura falimentului şi că până la acea dată, persoana supusă procedurii falimentului poate dispune de bunuri sau lichidităţi, iar operaţiunile de lichidare nu sunt declanşate.
Susţine că procedura falimentului presupune o serie de activităţi, cum ar fi transformarea activelor în lichidităţi, diferite acţiuni de maximizare a valorii patrimoniului prin continuarea activităţii specifice, astfel că o persoană nu poate fi declarată ca fiind falimentară, atâta timp, cât mai are patrimoniu, declararea falimentului survenind la data pronunţării hotărârii prin care se dispune închiderea procedurii şi radierea persoanei împotriva căreia s-a dispus începerea procedurii falimentului.
Analizând motivele de recurs invocate, în raport cu materialul probator administrat şi cu dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Intimata-reclamantă susţine că este nelegală prevederea din Decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 a Comisiei Centrale Fiscale, pct. 1 alin. (2), în care se arată că „În accepţiunea Codului fiscal, data declarării falimentului este data pronunţării hotărârii judecătoreşti finale de închidere a procedurii prevăzute de Legea nr. 64/1995, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă".
Instanţa de fond a însuşit punctul de vedere al reclamantei-intimate, cu o motivare sumară.
Însă, punctul de vedere al intimatei-reclamante, însuşit de către instanţa de fond, nu poate fi primit.
În discuţie este interpretarea pretins greşită a Comisiei Centrale Fiscale, referitoare la data declarării falimentului, şi anume, la momentul în care se consideră declarat falimentul unei persoane.
S-a invocat de către intimat, că dispoziţiile art. 138 lit. d) Cod Fiscal, trebuie interpretate, nu în sensul pct. 1 alin. (2) din Decizia nr. 10/2004, ci în sensul că falimentul se declară la momentul deschiderii lui.
Textul menţionat stabileşte că „Baza de impozitare a T.V.A. se ajustează în următoarele situaţii: ..d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din cauza falimentului beneficiarului; ajustarea este permisă începând cu data de la care se declară falimentul".
Trebuie avut în vedere că procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în ce priveşte falimentul, stabileşte mai multe etape de desfăşurare şi anume începe cu deschiderea acesteia şi se încheie cu hotărârea prin care se declară falimentul unei anume persoane, care este momentul la care această hotărâre rămâne definitivă şi irevocabilă.
O altă interpretare a datei de la care se declară falimentul nu se poate face, pentru că declararea falimentului este ultima fază a procedurii falimentului.
În nici un caz nu trebuie confundată data deschiderii procedurii falimentului cu cea a declarării falimentului, între acestea existând etape intermediare de mai lungă sau mai scurtă durată.
Cum se constată că interpretarea dată de Comisia Centrală Fiscală la pct. 1 alin. (2) din Decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 nu este în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995, urmează să se dispună admiterea recursului şi să fie casată sentinţa, iar pe fond să se respingă excepţia de nelegalitate, ca neîntemeiată.
Văzând şi prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 şi art. 314 C. proc. civ.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, pentru Ministerul Finanţelor Publice - Comisia Fiscală Centrală, împotriva sentinţei civile nr. 42 din 24 februarie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi, pe fond, respinge excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (2) din Decizia nr. 10 din 2 decembrie 2004 a Comisiei Fiscale Centrale şi a Ordinului nr. 1895 din 21 decembrie 2004 al ministrului finanţelor publice.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1860/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2002/2006. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
