ICCJ. Decizia nr. 205/2006. Contencios. Recurs împotriva încheierii de şedinţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 205/2006
Dosar nr. 1669/2005
nr. 7069/1/2005
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ introdusă la Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, la data de 17 ianuarie 2005, reclamantul F.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, anularea Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. S/II.3632 din 8 noiembrie 2004 şi a dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. S/109388 din 1 noiembrie 2004, reintegrarea sa în funcţia avută anterior dispoziţiei de eliberare din funcţie şi plata drepturilor salariale corespunzătoare funcţiei ocupate de la data de 1 noiembrie 2004 şi până la soluţionarea litigiului.
Totodată, reclamantul a solicitat şi suspendarea executării celor două acte administrative a căror anulare s-a cerut.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, până la data de 1 noiembrie 2004, a deţinut funcţia de şef P.P.F. I la Punctul Poliţiei de Frontieră Siret, dată la care a fost eliberat din funcţie în mod abuziv.
Reclamantul a mai arătat că i-au fost aplicate două sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi abatere, că în cauză cercetarea prealabilă s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în materie, fără aducerea la cunoştinţă a materialului de sesizare, a rezultatului cercetării şi fără a i se oferi timpul necesar angajării unui apărător delegat din partea Comisiei juridice şi de Disciplină a Corpului Naţional al Poliţiştilor.
Soluţionând cererea de suspendare a executării celor două acte administrative deduse judecăţii, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 23 februarie 2005, a admis cererea şi a dispus suspendarea, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.
Prin sentinţa nr. 176 din 26 aprilie 2005, aceeaşi instanţă a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului F.N.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut că:
La data de 1 august 2004, deşi era în concediu de odihnă, reclamantul s-a prezentat la punctul de frontieră Siret, solicitând subofiţerului care efectua controlul la două microbuze înmatriculate în Ucraina şi încărcate cu ţigări, să le dirijeze de pe artera de control şi să le ridice cheile de contact. Prin mutarea, din iniţiativa reclamantului, a celor două autovehicule în afara zonei de control vamal, a fost încălcată procedura legală de control, astfel că datorită acestor vicii de procedură la data de 11 august 2004, întreaga cantitate de ţigări a fost restituită cetăţenilor ucrainieni.
În urma acestui litigiu de trafic petrecut la punctul de frontieră Siret, Corpul de control al ministrului administraţiei şi internelor a întocmit un raport în care au fost menţionate lipsa de profesionalism şi depăşirea atribuţiilor de serviciu de către reclamant, propunându-se aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002, după consultarea Consiliului de disciplină constituit la nivelul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
Prin încheierea din 26 octombrie 2004, Consiliul Superior de Disciplină a hotărât sancţionarea disciplinară a reclamantului, pe o perioadă de 2 ani, în temeiul art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002.
Pe baza acestei documentaţii, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră a emis dispoziţia nr. S/109388 din 1 noiembrie 2004, prin care subcomisarul de poliţie F.N. a fost eliberat din funcţie, iar Ministerul Administraţiei şi Internelor a emis Ordinul nr. S/II/3632 din 8 noiembrie 2004, prin care i s-a aplicat acestuia, sancţiunea „amânării promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de doi ani".
În raport cu probele administrate şi cu prevederile legale incidente, instanţa a reţinut legalitatea ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor contestat, constatând că pe timpul derulării anchetei prealabile, reclamantul a fost ascultat, asistat şi apărat de subcomisarul C.V.
În ceea ce priveşte dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. S-109388 din 1 noiembrie 2004, s-a constatat că măsura dispusă nu constituie o sancţiune disciplinară, ci o măsură administrativă managerială, în vederea îmbunătăţirii climatului de muncă, de eficientizare a muncii P.T.F. Siret.
S-a considerat a fi neîntemeiată cererea reclamantului, de anulare a celor două acte administrative şi în consecinţă, au fost respinse şi celelalte cereri accesorii.
S-a mai arătat şi că, la dosar, Corpul Naţional al Poliţiştilor a depus înscrisuri, fără, însă, a formula cerere de intervenţie în cauză şi de aceea nu poate fi reţinută excepţia invocată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, privind lipsa calităţii procesuale a acestei asociaţii profesionale.
În termen legal, împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs, reclamantul F.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Calea extraordinară de atac a recursului a fost exercitată şi de pârâţi, însă numai împotriva încheierii din 23 februarie 2005, prin care instanţa de fond a dispus suspendarea executării dispoziţiei Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. S/109388 din 1 noiembrie 2004 şi a Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3632 din 8 noiembrie 2004, principala critică adusă acestei încheieri fiind aceea a ignorării de către instanţa de fond, a condiţiilor cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, pentru suspendarea unui act administrativ.
Cu privire la cele două recursuri declarate de autorităţile-pârâte:
Fiind învestită şi cu verificarea soluţiei date şi cu privire la fondul pricinii (prin recursul declarat de reclamant), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează, deci, a soluţiona definitiv şi irevocabil cauza.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ operează numai „până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei", aşa încât, cum corect au observat cu ocazia dezbaterilor şi recurenţii-pârâţi, prin reprezentant, recursurile declarate împotriva actelor administrative rămân fără obiect. Ca urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., aceste două recursuri vor fi respinse.
Cererea de recurs formulată de reclamantul F.N. a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10, precum şi pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., motivându-se că sunt greşite concluziile instanţei de fond, întrucât:
- au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 59 alin. (4), (5), (6), (7), (8) şi (10) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului şi cele ale Ordinului Ministerului de Interne nr. 350/2002. Sub acest aspect, recurentul a subliniat că nu i-au fost comunicate toate actele efectuate pe parcursul cercetării prealabile, că i-a fost încălcat dreptul la apărare şi că pentru aceeaşi faptă au fost aplicată două sancţiuni;
- au fost încălcate dispoziţiile art. 35 pct. 5 din Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002, coroborate cu art. 76 din Legea nr. 360/2002, neobservându-se că nu erau îndeplinite cerinţele care să atragă competenţa materială a Consiliului Superior de Disciplină;
- au fost avute în vedere doar materialele propuse ca probă de către intimaţii-pârâţi, aşa cum au procedat şi organele de control ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, neputându-se afla adevărul în acest mod. În acest sens, a fost amintită rezoluţia din 27 aprilie 2005, prin care Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de recurent, pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. (abuz în serviciu contra intereselor publice), în legătură cu evenimentele din 1 august 2004.
Apărări suplimentare, în sprijinul recurentului, au fost formulate şi de Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care a sesizat despre încălcarea art. 6 pct. 2 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), în sensul că judecata în Consiliul Superior de Disciplină s-a făcut fără ca recurentul „să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii sale" şi aceasta, deoarece acest Consiliu nu era competent să judece.
În cadrul aceloraşi apărări a fost amintit şi Codul European de Etică al Poliţistului - Recomandarea Rec (2001) 10, adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei, la 19 septembrie 2001 care, în cap. II art. 5, prevede că „personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii, ca şi cetăţenii obişnuiţi, singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate decât în vederea asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o societate democratică".
Examinând cauza, prin prisma criticilor aduse de recurentul-reclamant, dar şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru modificarea sau casarea sentinţei recurate.
Situaţia de fapt conturată din probatoriul administrat şi reţinută în considerentele sentinţei nu a fost combătută cu dovezi de către recurentul-reclamant. În primă instanţă, acesta a depus la dosar, note în care este expus punctul său de vedere cu privire la legalitatea documentaţiei depuse de autorităţi şi care a stat la baza emiterii celor două acte administrative: dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră nr. S/109388 din 1 noiembrie 2004 şi Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3632 din 8 noiembrie 2004.
Principala critică adusă acestor acte, reiterată şi în motivele de recurs, priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 59 alin. (10) din Legea nr. 360/2002, potrivit cărora „pentru aceeaşi abatere nu se poate aplica decât o singură sancţiune disciplinară".
Cum corect a stabilit şi instanţa de fond, în speţă nu s-au aplicat două sancţiuni pentru aceeaşi abatere, aspect care se poate observa din conţinutul actelor în discuţie, mai exact din temeiurile legale în baza cărora au fost emise.
Prin dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, recurentul a fost eliberat din funcţia de şef P.P.F.I. la Punctul Poliţiei de Frontieră Siret-rutier, urmând a fi numit în funcţie potrivit competenţelor. Dispoziţiile Legii nr. 360/2002 se completează (în condiţiile art. 78) cu dispoziţiile Legii nr. 188/1999 şi au fost indicate ca temeiuri ale acestei măsuri, prevederile art. 84 alin. (4) lit. e) şi art. 50 lit. g) din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, fiind vorba de eliberare din funcţie din motive neimputabile, deci de o măsură administrativă.
Prin ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru abaterea prevăzută de art. 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002, respectiv depăşirea atribuţiilor de serviciu, s-a aplicat sancţiunea menţionată în art. 58 lit. c) din acelaşi act normativ, mai exact „amânarea promovării în gradul profesional următor pe o perioadă de doi ani".
Susţinerile recurentului cu privire la încălcarea dispoziţiilor alin. (4), (5), (6), (7) şi (8) ale art. 59 (Legea nr. 360/2002), sunt infirmate de actele existente la dosar.
Pe parcursul cercetării prealabile, recurentul a fost ascultat şi a fost asistat de subcomisarul C.V., urmare a solicitării sale. Acest lucru este consemnat în procesul-verbal întocmit la 26 octombrie 2004, în şedinţa Consiliului Superior de Disciplină. În acest context nu se justifică afirmaţia că au fost încălcate prevederile art. 6 pct. 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. De altfel, afirmaţia în cauză este motivată pe „necompetenţa Consiliului Superior de Disciplină", motivaţie fără legătură cu dreptul consfinţit prin art. 6 pct. 3 lit. b) din Convenţie.
Este neîntemeiat şi motivul de recurs privitor la necompetenţa Consiliului Superior de Disciplină; recurentul se află în competenţa de numire a şefului Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, ceea ce atrage incidenţa alin. (2) din art. 35 din Ordinul ministrului de interne nr. 350/2002 (privind disciplina şi deontologia profesională a poliţiştilor).
În privinţa excepţiilor invocate cu ocazia dezbaterilor şi consemnate în „concluziile scrise" depuse de avocatul recurentului.
Excepţia nulităţii celor două acte contestate a fost corect soluţionată de instanţa de fond; actele au fost depuse în copii certificate, cu asumarea responsabilităţii autorităţilor emitente şi nu va fi primită susţinerea că actele nu pot produce efecte juridice pentru lipsa semnăturii şi ştampilei.
Excepţia tardivităţii aplicării sancţiunii disciplinare va fi respinsă, întrucât au fost respectate dispoziţiile art. 49 din Ordinul ministrului de interne nr. 350/2002, potrivit cărora „sancţiunea disciplinară se aplică în maxim 30 de zile de la luarea la cunoştinţă despre abaterea săvârşită, dar nu mai târziu de 1 an de la data comiterii faptei".
Or, în raport cu cele reţinute, nu se poate vorbi de prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
Faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră ca nerelevantă, sub aspectul răspunderii disciplinare, rezoluţia din 27 aprilie 2005, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de recurent, pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. Prin această rezoluţie a procurorului s-a stabilit că fapta penală nu a fost comisă de recurent, or, în cauză este în discuţie abaterea disciplinară prevăzută de art. 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002, care conform probelor din dosar a fost săvârşită de recurentul-reclamant.
În fine, normele specifice care reglementează activitatea poliţiştilor - funcţionari publici cu statut special, nu constituie încălcări ale art. 5 din cap. II al Codului European de Etică al Poliţistului, reprezentând o excepţie, chiar în sensul în care textul în discuţie face referire, excepţie justificată de „buna desfăşurare a sarcinilor poliţiei, într-o societate democratică".
Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de F.N. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva încheierii pronunţate la 23 februarie 2005, de Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 122/2005.
Respinge recursul declarat de F.N. împotriva sentinţei nr. 176 din 26 aprilie 2005, a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 204/2006. Contencios. Anulare hotărâre... | ICCJ. Decizia nr. 206/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
