ICCJ. Decizia nr. 2088/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2088/2006
Dosar nr. 3809/1/2006
Şedinţa publică din 6 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 13 decembrie 2005, reclamantul P.Z. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Bihor, să se dispună anularea hotărârii nr. 11948 din 18 noiembrie 2005, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că pârâta a refuzat să-i recunoască drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, ignorând dovezile pe care le-a adus, în sensul că, datorită persecuţiei etnice exercitate, a fost nevoit să se refugieze, împreună cu părinţii, din localitatea de domiciliu.
Reclamantul şi-a argumentat cererea, susţinând că părăsirea localităţii de domiciliu s-a datorat numeroaselor manifestări de persecuţie etnică la care a fost supusă familia sa, cum au fost un examen la limba română pe care a fost obligat să-l susţină tatăl său, lovirea pe stradă a fratelui reclamantului, pentru faptul că acesta vorbea ungureşte sau desfacerea contractului de muncă al tatălui său.
Prin sentinţa nr. 17/CA/2006 - PI din 30 ianuarie 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului P.Z.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că, din probele administrate în cauză, rezultă că părinţii reclamantului au hotărât să părăsească oraşul Braşov, iar susţinerile, privind desfacerea contractului de muncă al tatălui său, au fost infirmate de înscrisurile aflate la dosar.
Instanţa de fond a concluzionat că nu s-a făcut dovada că reclamantul şi familia acestuia ar fi fost persecutaţi etnic, plecarea din localitatea de domiciliu fiind determinată de dorinţa de stabilire în localitatea natală a tatălui reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul P.Z.
Recurentul susţine că instanţa de fond nu a analizat cu atenţie materialul probator administrat, pronunţând o soluţie greşită, prin care s-a ignorat faptul că prin ştampila aplicată de Chestura Poliţiei Braşov, pe cererea de părăsire a ţării, i s-a creat regimul unui cetăţean străin. De asemenea, recurentul consideră că instanţa de fond nu a analizat cu atenţie motivul potrivit căruia tatăl său nu a avut serviciu, perioada în care nu a fost încadrat, fiind mai mare decât cea reţinută, precum şi faptul că în mod greşit s-a reţinut că părăsirea localităţii de domiciliu nu a fost determinată de persecuţia etnică.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege, fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, precum şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Totodată, prin art. 61 din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada situaţiilor la care se referă ordonanţa menţionată, se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, rezultă unele contradicţii pe care instanţa de fond avea datoria să le clarifice, în vederea eliminării oricărui dubiu cu privire la acordarea drepturilor solicitate prin acţiune.
Astfel, în cererea adresată Casei Judeţene de Pensii Oradea, reclamantul susţine că a fost refugiat din oraşul Braşov, în oraşul Oradea, începând cu data de 6 septembrie 1940, până la 23 noiembrie 1940, în timp ce din alte documente aflate la dosarul cauzei rezultă că perioada de refugiu s-a întins până după 6 martie 1945.
Cum perioada de refugiu, cât şi motivele care au determinat acest refugiu, reprezintă elemente esenţiale în stabilirea şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, instanţa de fond avea obligaţia să administreze şi alte probe, pentru a-şi putea forma o convingere clară asupra temeiniciei cererii formulate.
Neprocedând în acest fel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică, motiv pentru care recursul va fi admis, se va proceda la casarea sentinţei atacate, trimiţându-se cauza, spre soluţionare, aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării cauzei, se va suplimenta materialul probator, în sensul clarificării aspectelor vizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de P.Z. împotriva sentinţei nr. 17/CA/2006 - PI din 30 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2087/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2089/2006. Contencios. Conflict de... → |
|---|
