ICCJ. Decizia nr. 2227/2006. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2227/2006
Dosar nr. 4077/200.
nr. 30483/1/2005
Şedinţa publică din 14 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 20 octombrie 2004, reclamanta SC G.P. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov, solicitând anularea procesului-verbal nr. 284 din 20 septembrie 2004, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii, obligaţii bugetare în sumă de 21.498.392.894 lei, reprezentând impozit pe profitul din cesionarea părţilor sociale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că nu avea obligaţia de a calcula şi vira la bugetul de stat, cota de impozit aferent cesiunii de părţi sociale, societatea neavând calitatea de parte la contractul de cesiune, ce a fost încheiat între persoana juridică nerezidentă, care este asociatul său unic şi o altă persoană juridică nerezidentă şi, de asemenea, neobţinând niciun venit din această operaţiune.
La data de 27 aprilie 2005, reclamanta a solicitat şi anularea deciziei de îndreptare a erorii materiale nr. 284 bis din 18 martie 2005, din Decizia nr. 284 din 20 septembrie 2004, întrucât prin schimbarea temeiului juridic în baza căruia s-a reţinut că societatea ar datora impozit pe profit, s-a atins fondul cauzei, nefiind întrunite condiţiile art. 47 C. proCod Fiscal, care limitează cazurile de îndreptare a erorii materiale la greşeli privind numele, calitatea şi susţinerile părţilor.
Cele două cauze au fost conexate de Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 13 iunie 2005, a secţiei de contencios administrativ şi fiscal.
Această instanţă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1531 din 26 septembrie 2005, prin care a admis acţiunea şi a dispus anularea procesului-verbal de control şi a deciziilor nr. 284 şi nr. 284 bis/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că persoana juridică străină ce a efectuat cesiunea părţilor sociale, nu se află în situaţia reglementată de art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 414/2002, privind impozitul pe profit, deoarece activele imobiliare ale reclamantei reprezintă mai puţin de 50% din valoarea activelor societăţii, respectiv doar 22,16%.
În consecinţă, persoana juridică străină cedentă nu datorează impozit pe profit, astfel că nici persoana juridică rezidentă - reclamanta, nu avea obligaţia calculării, reţinerii şi plăţii impozitului pe profit, aferent tranzacţiei.
Instanţa a reţinut şi nelegalitatea deciziei de îndreptare a erorii materiale, întrucât s-a schimbat motivarea, respectiv încadrarea juridică dată obligaţiei fiscale, contrar prevederilor art.47 C. proCod Fiscal şi pct. 47.1 din HG nr. 1050/2001.
Împotriva sentinţei au declarat recurs, pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ilfov, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâţii au învederat că persoana juridică nerezidentă care a cesionat părţi sociale din capitalul social al societăţii reclamante, avea obligaţia de a achita impozit pe profit, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 414/2002, potrivit căruia se impozitează „ veniturile obţinute din înstrăinarea unui drept de proprietate deţinut la o persoană juridică română".
Având în vedere şi dispoziţiile pct. 7 din OG nr. 36/2003, reclamanta, ale cărei valori s-au tranzacţionat, avea obligaţia de impunere în numele şi în contul persoanei juridice nerezidente, precum şi a calculării, reţinerii şi plăţii impozitului.
Pârâţii au indicat şi prevederile HG nr. 859/2002 - art. 16.1 alin. (2), potrivit cărora reclamanta are calitatea de contribuabil pentru câştigul obţinut din contractul de cesiune de părţi sociale, în care sens datorează suma stabilită de organul de control, cu titlu de impozit pe profit.
De asemenea, pârâţii au criticat sentinţa, şi pentru greşita anulare a deciziei de îndreptare a erorii materiale, întrucât nu a fost analizat conţinutul acesteia şi nu s-a menţionat motivul de nelegalitate reţinut.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor, învederând nelegalitatea deciziei de rectificare, întrucât s-a modificat temeiul de drept al obligaţiei fiscale, ceea ce nu permite textul art. 47 C. proCod Fiscal, potrivit căruia erorile materiale nu pot privi fondul actului.
Reclamanta a mai arătat că faţă de situaţia de fapt concretă - cesionarea a 70% din capitalul social al societăţii, operaţiune încheiată de două persoane juridice nerezidente, nu sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 414/2002.
Cât priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din aceeaşi lege, instanţa de fond a reţinut corect inexistenţa unei obligaţii fiscale, faţă de concluziile expertizei contabile, din care rezultă că la momentul cesiunii părţilor sociale, activele imobiliare reprezentau doar 22,16% din totalul activelor societăţii reclamante.
Reclamanta a mai susţinut şi că, indiferent dacă în speţă se aplică dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) sau c) din Legea nr. 414/2002, prevalează prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria.
În baza dispoziţiilor acestei convenţii, venitul obţinut de persoana juridică nerezidentă din înstrăinarea părţilor sociale deţinute la societatea persoană juridică română este impozabil, numai în Austria, situaţie în raport cu care nici reclamanta nu avea obligaţia să calculeze, să reţină şi să achite în numele societăţii cedente, impozitul pe venitul obţinut din cesiune.
În acest sens, reclamanta a invocat prevederile art. 12 alin. (1) din OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România, de persoane nerezidente, potrivit cărora prevalează aplicarea Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri, precizând că s-a depus la dosar certificatul de rezidenţă fiscală al societăţii cedente.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate şi cu prevederile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise şi a se dispune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Situaţia de fapt a fost corect reţinută, în sensul că la data de 12 noiembrie 2003 a fost încheiat un contract de cesiune a 343.079. părţi sociale, reprezentând 70% din capitalul social al reclamantei, act încheiat între asociatul unic al acestei societăţi, persoană juridică austriacă şi o altă societate comercială austriacă, tranzacţia fiind înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, la 29 martie 2004.
După controlul efectuat în iulie 2004, organele financiare au calculat în sarcina reclamantei, impozit pe profitul obţinut din cesionarea părţilor sociale, în sumă de 21.498.392.894 lei.
Cât priveşte temeiul juridic al acestei obligaţii bugetare, prin procesul-verbal de control s-au reţinut prevederile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal, prin Decizia nr. 284 din 20 septembrie 2004, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, iar prin Decizia nr. 284 bis din 18 martie 2005, textul art. 16 alin. (1) lit. c) din legea sus-menţionată.
Întrucât operaţiunea de cesiune a avut loc în anul 2003, când s-a efectuat şi plata, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, care nu intrase în vigoare, ci prevederile Legii nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, iniţial art. 16 alin. (1) lit. a) şi ulterior, în urma rectificării, art. 16 alin. (1) lit. c).
Instanţa de fond a greşit, stabilind că Decizia nr. 284 bis din 18 martie 2005 este nelegală, pe considerentul că schimbarea temeiului juridic al obligaţiei bugetare nu ar putea fi încadrată drept eroare materială, în sensul pct. 47.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, aprobate prin HG nr. 1050/2004.
Textul sus-menţionat, care evocă exemplificativ anumite cazuri de erori materiale, precizează că asemenea erori nu pot privi fondul cauzei, respectiv existenţa sau inexistenţa obligaţiilor fiscale stabilite prin actul administrativ fiscal.
Or, prin înlocuirea temeiului juridic al obligaţiei bugetare, nu au fost încălcate aceste dispoziţii, creanţa constând în impozit pe profit, fiind deja stabilită.
În consecinţă, instanţa de fond, independent de temeiul de drept reţinut diferit prin cele trei acte administrative contestate, trebuia să analizeze dacă societatea reclamantă datora sau nu impozit pe profit, ca urmare a cesionării părţilor sociale reprezentând 70% din capitalul său social, de către asociatul său unic, persoană juridică nerezidentă.
În raport cu caracterul tranzacţiei concretizate prin contractul de cesiune de părţi sociale nr. 53 din 12 noiembrie 2003, Curtea constată că în cauză erau aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 414/2002 în măsura în care ar fi existat obligaţia pentru persoana juridică străină cedentă dacă nu se prevala de dispoziţiile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri încheiată între România şi Republica Austria.
Prin operaţiunea patrimonială efectuată la 12 noiembrie 2003, între cele două persoane juridice nerezidente s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra a 70% din capitalul social al reclamantei, astfel încât instanţa de fond trebuia să analizeze aplicabilitatea art. 16 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 414/2002, potrivit căruia se impozitează persoanele juridice străine pentru veniturile obţinute din înstrăinarea unui drept de proprietate deţinut de o persoană juridică străină.
Astfel cum au susţinut pârâţii, pentru aceste persoane juridice nerezidente obligaţia completării şi depunerii declaraţiei de impunere, precum şi a calculării, reţinerii şi plăţii impozitului revine persoanei juridice rezidente ale cărei valori se tranzacţionează, în speţă societatea reclamantă.
Instanţa de fond, stabilind în mod greşit că persoana juridică nerezidentă străină nu datorează impozit pe profit, întrucât nu ar fi întrunite condiţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 414/2002, şi nu art. 16 alin. (1) lit. c), cum era corect, nu s-a preocupat să analizeze şi apărarea subsidiară a reclamantei, privind incidenţa prevederilor Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Austria, care au prioritate faţă de dispoziţiile româneşti în materia impozitului pe profit.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) din OG nr. 83/1998, în situaţia în care există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acelor convenţii, coroborate cu dispoziţiile art. 5 din aceeaşi ordonanţă, ceea ce înseamnă că legea fiscală aplicabilă o constituie Convenţia de evitare a dublei impuneri.
În cauză, în baza convenţiei încheiate cu Austria, veniturile obţinute de societăţile austriece se impozitează în această ţară, dovada exceptării de la plata impozitului pe profit în România fiind făcută cu certificatul de rezidenţă fiscală emis de autorităţile austriece.
Cu privire la acest aspect, se impune completarea probelor, respectiv a certificatului de rezidenţă fiscală eliberat persoanei juridice nerezidente străine.
Certificatul aflat la dosarul de fond, eliberat la 30 august 2004, de Administraţia Financiară Freistadt Rohrbach Urfahr din Linz, confirmă că, pe baza situaţiei existente la acea dată, firma G.H. GbmH este înregistrată la autorităţile fiscale locale.
Actul respectiv nu specifică, însă, dacă societatea austriacă, asociat unic al reclamantei, era plătitoare de impozite şi în anul 2003, la data încheierii contractului de cesiune şi dacă achita impozite pentru veniturile obţinute din România.
Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea, admiţând recursurile, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Ilfov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1531 din 26 septembrie 2005 a Curţi de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2226/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2230/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
