ICCJ. Decizia nr. 2324/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 1842 din 22 martie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 1872 din 11 noiembrie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a modificat sentința atacată și, în fond a respins acțiunea formulată de reclamantele SC A.R.A. SA București, Societatea A.R. SA București, Societatea A.U. SA București, Societatea A.R.A.R. SA Cluj Napoca, SC A.T.A. SA București, Societatea de A.R.O. SA București, Societatea A. SA București, SC C.A. SA, SC A.R.O.A. SA.
Pentru a hotărî astfel, a reținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat că fapta reținută prin decizia nr. 317/2003 a Plenului Consiliului Concurenței, în sarcina societăților de asigurare, suportă divizarea în două componente care pot fi tratate ca două contravenții distincte.
A mai reținut că, în realitate, este vorba despre o singură faptă, respectiv cea interzisă de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 și care a constat în fixarea concertată a nivelului minim al primei de asigurare tip "Carta verde", care nu poate fi divizată în două momente, respectiv cel al încheierii înțelegerii și cel al punerii în practică a acestei înțelegeri.
Calificând greșit caracterul acestei contravenții, instanța a aplicat și un regim juridic diferit, apreciind că pentru prima contravenție instantanee, termenul curge de la data încheierii înțelegerii, respectiv 20 mai 1999, iar pentru cea de-a doua, care are un caracter continuu, de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 8 al C.S.A., respectiv 10 octombrie 2002.
Referitor la aplicarea sancțiunii contravenționale, instanța fondului a considerat în mod eronat că acest drept s-a prescris în termen de 6 luni, deoarece prevederile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile contravențiilor prevăzute de art. 56 lit. a) din Legea nr. 21/1996 [care sancționează și încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din lege], iar în raport cu această dată, emiterea deciziei nr. 317 din 14 iulie 2003, prin care s-a constatat săvârșirea contravenției în cauză și s-a decis aplicarea sancțiunii contravenționale, s-a făcut cu respectarea termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță.
împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire, SC A.R.A. SA București, Societatea A.R. SA București, Societatea A.U. SA București, Societatea de A.R.A.R. SA Cluj Napoca, SC A.T.A. SA București, Societatea de A.R.O. SA București, Societatea A. SA București, SC A.R.O.A. SA, SC C.A. SA (fostă SC A.A. SA Sibiu), invocând dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., arătând că instanța de recurs s-a pronunțat asupra fondului, deși prin cererea de recurs, recurenta-intimată nu a cerut să judece și fondul cauzei.
în motivare, revizuientele au mai arătat că instanța de fond, Curtea de Apel București, ca primă instanță, a admis cererea societăților de asigurare, judecând pricina pe excepția prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea amenzii contravenționale, fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecății (analizarea existenței sau nu a faptei anticoncurențiale reținute în sarcina revizuientelor de către Consiliul Concurenței).
Analizând motivele invocate în cererea de revizuire, soluția dată de instanța de recurs, înalta Curte a constatat că cererea de revizuire este întemeiată și urmează să fie admisă.
într-adevăr, prin decizia 1842 din 22 martie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat extra petita, antamând fondul cauzei, prin respingerea acțiunii formulată de către societățile de asigurare, cu toate că prin cererea de recurs s-a cerut trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, aceasta din urmă soluționând cauza pe excepția prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea amenzii contravenționale, fără a intra în cercetarea fondului pricinii.
Raportându-se la toate actele de procedură prin care s-a fixat cadrul procesual, și față de împrejurarea că instanța de recurs a admis un capăt de cerere nesolicitat de către recurent, înalta Curte a constatat că cererea de revizuire este admisibilă și, în temeiul dispozițiilor art. 327 C. proc. civ., admis-o, a casat în parte decizia atacată, numai în ceea ce privește soluționarea cauzei pe fond, urmând ca, în rejudecare instanța de trimitere să se pronunțe pe fondul pricinii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2315/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2497/2006. Contencios → |
|---|
