ICCJ. Decizia nr. 2332/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 520 din 24 martie 2005, a respins, ca neîntemeiată, conform art. 1 din Legea nr. 29/1990, acțiunea precizată a reclamantelor I.M. și N.A.C. (prin reprezentant I.M.), formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, D.C., (fost) ministru al justiției și R.F.R., director al Direcției Relații Internaționale din Ministerul Justiției, având ca obiect solicitarea de obligare a pârâților la rezolvarea reclamației administrative nr. 64418 din 8 octombrie 2004, la luarea măsurilor legale pentru recunoașterea și executarea pe teritoriul R.F. Germania, a sentinței civile nr. 2782 din 7 martie 2002, ca și la luarea măsurilor legale pentru soluționarea de către autoritățile germane a contestației trimise la 10 mai 2004.
S-a mai solicitat de către reclamante și obligarea pârâților la achitarea sumei de 150.000 Euro, reprezentând prejudiciu material și 30.000 Euro prejudiciu moral, urmare a activității lor de împiedicare timp îndelungat a recunoașterii și executării silite pe teritoriul R.F. Germania, a hotărârii instanțelor din România de stabilire a pensiei de întreținere în favoarea lui N.A.C., Ministerul Justiției având calitatea de autoritate transmițătoare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauză nu s-a dovedit existența refuzului nejustificat al pârâților de a răspunde și de a rezolva cererile reclamantelor, legate de recunoașterea și executarea silită pe teritoriul R.F. Germania, a sentinței civile nr. 2782 din 7 martie 2002, privind pensia de întreținere la care a fost obligat tatăl reclamantei N.A.C., în condițiile în care statul german a comunicat, în câteva adrese succesive, depuse la dosar, că dosarul a fost clasat în Germania, ca nesoluționabil.
Așa fiind, instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 și urmare a respingerii capătului principal de acțiune, a respins și cererile subsidiare vizând acordarea de daune morale și materiale.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, reclamanta I.M., în nume propriu și pentru co-reclamanta N.A.C., fiica sa, criticând sentința pronunțată, ca fiind profund nelegală și netemeinică.
în esență, prin motivele formulate, recurentele-reclamante și-au exprimat neîncrederea în actul de justiție în general și în plus, au susținut că le-au fost încălcate drepturile prevăzute și recunoscute de art. 4, 5 și 6 din Convenție, privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate, încheiată la 20 iunie 1950 la New York.
în fine, s-a mai arătat că hotărârea instanței nu este motivată și că în mod greșit la termenul din 24 martie 2005, instanța din oficiu a invocat și admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D.C.
Recursul formulat nu este fondat.
înalta Curte, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor recurentei-reclamante, în raport cu actele și lucrările dosarului, ca și cu prevederile legale incidente, incluzând art. 3041C. proc. civ., a reținut că aceasta este corectă și întemeiată, judicios motivată, astfel că urmează a fi menținută, cu consecința respingerii recursului de față, conform art. 312 C. proc. civ.
Rezultă neechivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată a pârâților-intimați, că în temeiul de drept invocat îl reprezintă prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, aplicabilă și în vigoare la data introducerii acțiunii, text de lege potrivit cu care persoana vătămată în drepturile sale recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la acel drept, se poate adresa instanței pentru recunoașterea dreptului pretins și anularea actului, precum și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
în cauza de față însă, recurentele-reclamante nu au dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorităților pârâte în a le răspunde sau a le soluționa cererile, răspunsul nefavorabil transmis de autoritatea pârâtă sesizată neputând echivala cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale sus menționate.
Chiar mai mult, în cauză este de remarcat că pârâtul-intimat Ministerul Justiției a dovedit transmiterea documentației legale necesare, în vederea executării silite, în Germania, nefiind, însă, în puterea sa executarea silită efectivă și fiind nevoit să transmită, astfel, recurentei-reclamante, răspunsul Serviciului Federal Administrativ din 24 august 2004, în care se indică că a fost închis cazul în Germania, încă din anul 2003, ca nesoluționabil, ceea ce, însă, nu îi poate atrage autorității române o culpă în sensul vătămării drepturilor recurentelor-reclamante, conform Legii nr. 29/1990.
în fine, neîntemeiată este și critica vizând nemotivarea sentinței pronunțate, dată fiind examinarea detaliată a probelor prin prisma textelor de lege incidente, ca și cea referitoare la reținerea lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât D.C.
Sub acest ultim aspect, din chiar cuprinsul părții introductive a sentinței atacate, din 24 martie 2005, se reține că motivul pentru instanță a invocat și a admis această excepție constă în principal în faptul că acesta nu a avut nici implicarea și nici competența directă cu privire la răspunsul dat reclamantelor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2348/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2323/2006. Contencios → |
|---|
