ICCJ. Decizia nr. 237/2006. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 237/2006
Dosar nr. 1401/2005
nr. 6006/1/2005
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 9 februarie 2004, reclamanta SC N. SA Iaşi a solicitat modificarea deciziei nr. 397 din 24 decembrie 2003, a Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, admiterea în totalitate a contestaţiei nr. 470/4100 din 21 august 2003 şi anularea procesului-verbal din 12 august 2003, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi - Serviciul administrare mari contribuabili.
Totodată, s-a solicitat, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990, suspendarea executării actelor atacate.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, deşi s-a achitat în termen de obligaţiile bugetare aferente perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, inclusiv dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile pentru stopajul de sursă şi că la data controlului - 12 august 2003, nu mai era nimic de plătit în contul acestor obligaţii, totuşi, în mod eronat, autorităţile fiscale au stabilit în sarcina sa, datoria de 5.248.788.094 lei.
Aceasta, întrucât, conform art. 4 alin. (3) din Ordinul comun nr. 624/53/2003, privind acordarea de înlesniri la plata obligaţiilor la bugetul de stat datorate şi neachitate, obligaţiile bugetare aferente perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 trebuiau achitate în termen de 90 zile de la data semnării ordinului de către A.P.A.P.S., respectiv 15 mai 2003, iar nu la 14 mai 2003, aşa cum se reţine în procesul-verbal contestat, termenul de 90 de zile prevăzut împlinindu-se la 13 august 2003.
Reclamanta a mai arătat că în mod nejustificat i-a fost respinsă contestaţia, pentru suma de 3.656.842.968 lei, care a făcut obiectul procesului-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, inclusă în suma de 5.248.788.094 lei, motivat de faptul că datoria aferentă perioadei 9 iulie 202 - 31 decembrie 2002, la data controlului, era de 2.448.634.797 lei, sumă care a fost achitată în totalitate, în termenul de 90 de zile prevăzut de ordinul comun.
De asemenea, reclamanta a susţinut că nici suma de 5.283.524.151 lei, reprezentând obligaţii bugetare aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, nu a fost legal stabilită, deoarece o parte din sumele înscrise în procesul-verbal s-au achitat cu ordinele de plată din 11 august 2003, iar suma datorată la data efectuării controlului putea fi achitată cel târziu la 20 decembrie 2003, astfel încât la 12 august 2003 nu se putea dispune trecerea la executarea silită, pentru încasarea acestora (1.703.162.319 lei T.V.A. şi 644.099.698 lei dobânzi şi penalităţi calculate asupra debitelor aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003).
Cu privire la garanţia de 145.834.301 lei, despre care se arată în procesul organului de control că trebuia constituită în 60 zile de la data intrării în vigoare a ordinului, reclamanta a arătat că aceasta s-a constituit la 31 iulie 2003, nefiind în întârziere pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzută la art. 2 din Ordinul comun nr. 53/624 din 15 mai 2003 şi neexistând motive pentru începerea executării silite împotriva sa. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în baza ordinului comun, i-a fost comunicat graficul cu eşalonarea la plată a obligaţiilor restante la bugetul de stat, la data de 31 decembrie 2001, iar ordinul comun nu a fost publicat în Monitorul Oficial, pentru a se putea stabili un termen legal de referinţă pentru calculul celor 60 de zile.
Prin sentinţa nr. 42/CA din 4 aprilie 2005, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea societăţii comerciale reclamante, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 397 din 24 decembrie 2003, a Ministerului Finanţelor Publice (pentru pct. 1 al acestei decizii), precum şi anularea procesului-verbal nr. 3542/1400 din 12 august 2003, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, respingând, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale atacate.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în baza raportului de expertiză şi a răspunsului la obiecţiunile formulate, că plăţile efectuate de reclamantă în perioada 9 iulie 2002 şi până la data de 31 decembrie 2002, demonstrează faptul că aceasta nu mai avea nici o datorie către bugetul statului, acestea fiind integral achitate, reclamanta alegând să achite mai întâi datoriile aferente perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 şi apoi datoriile din perioada 1 ianuarie 2002 - 9 iulie 2002, situaţii în care nu au fost încălcate nici un fel de dispoziţii legale referitoare la OG nr. 26/2001, care prevăd că pentru obligaţiile curente nu este prevăzută respectarea unei anumite ordini; iar datoriile perioadei 1 ianuarie 2002 - 9 iulie 2002 nu fac obiectul acestei cauze, fiind analizate în procesul-verbal nr. 6791 din 9 decembrie 2002.
Cu privire la datoriile aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, instanţa de fond a reţinut că la data de 12 august 2003, suma datorată se afla în curs de achitare, avându-se în vedere faptul că termenul pentru plata acestor obligaţii era 20 decembrie 2003, astfel încât la data controlului acesta nu era depăşit.
Referitor la obligaţia de a constitui garanţia, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost constituită în termen, la data de 31 iulie 2003 (înainte de data controlului din 12 august 2003), în raport cu faptul că Ordinul nr. 624/53 din 15 mai 2003 nu prevede o dată expresă pentru intrarea lui în vigoare şi ordinul respectiv nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind pronunţată doar în baza unei expertize contabile greşite.
Printr-un prim motiv de recurs se susţine că, în mod greşit, instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra sumei stabilită prin procesul-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, proces-verbal necontestat de intimata-reclamantă şi care nici nu se mai poate contesta cu depăşirea termenului legal. În opinia recurentului-pârât, procesul-verbal de la 10 decembrie 2002 a intrat în circuitul constatărilor făcute şi necontestate, iar sumele au fost debitate la momentul încheierii lui, instanţa de fond neavând cale legală pentru a se pronunţa pe aceste sume datorate, înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Referitor la modalitatea de stingere a obligaţiilor prin compensare cu T.V.A. de rambursat, pe care SC N. SA Iaşi motivează că autorităţile fiscale erau obligate să le achite asupra obligaţiilor curente, conform Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 2103/2001 şi a art. 8 din OG nr. 11/1996 (iar nu a OG nr. 61/2002, aşa cum a reţinut greşit instanţa de fond), stingerea creanţelor nu s-a făcut printr-un act de control, ci printr-o notă de compensare pentru o perioadă anterioară care, de asemenea, nu a fost contestată şi excede procesului-verbal supus cenzurii instanţei de fond.
Printr-un al motiv de recurs se susţine că, în mod greşit, instanţa de fond nu a reţinut că plăţile făcute de debitor, prin ordinul de plată, achitate voluntar de unitate, din obligaţiile bugetare pentru anul 2003, au fost recunoscute prin Decizia nr. 397/2003, greşit anulată, cuprinse în actul de control, în sumă de 5.283.524.151 lei.
Totodată, se susţine că în mod greşit, instanţa de fond şi expertul contabil au reţinut că societatea nu avea nici o datorie în perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, în raport cu faptul că debitele respective erau înregistrate, ca atare, la data efectuării controlului în evidenţa contabilă a acesteia. Se mai susţine că dobânzile şi penalităţile au fost corect calculate de organul de control, întrucât cele 90 de zile prevăzute la art. 4 din Ordinul comun nr. 624/2003, trebuie calculate de la scadenţă, iar nu până la 20 decembrie 2003, cum greşit a reţinut instanţa de fond.
În opinia recurentului-pârât, plăţile efectuate de societate, ulterior datei de 12 august 2003, au stins creanţe existente din perioada 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, întrucât în cauză s-a aplicat dispoziţiile art. 22 din OG nr. 61/2002, iar nu cum greşit a reţinut instanţa de fond.
Printr-un ultim motiv de recurs se susţine că instanţa de fond a reţinut greşit că Ordinul comun nr. 624/53/2003 trebuia publicat, acesta constituind o înţelegere de acordare a unor facilităţi fiscale, cu respectarea unor condiţii de către beneficiar, iar potrivit dispoziţiilor Legii nr. 137/2002, modificată şi a HG nr. 577/2002, demersurile pentru ordinul comun se fac de către unitatea supusă privatizării, aceasta fiind interesată de a-l ridica.
Prin urmare, arată recurentul, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că termenul de 60 de zile de depunere a garanţiei prevăzut de art. 2 alin. (1) din Ordinul nr. 624/53 din 15 mai 2003, nu a fost depăşit în raport cu data de 15 mai 2003 şi cu faptul că garanţia s-a plătit cu ordinul de plată nr. 242 din 31 iulie 2003.
În plus, recurentul susţine că ordinea de stingere a datoriilor este specificată doar în OG nr. 11/1996 şi OG nr. 61/2002, aplicabile în perioada de soluţionare a contestaţiilor prin Decizia nr. 397/2003, nefiind aplicabile dispoziţii legale emise ulterior.
Prin întâmpinarea formulată în recurs, intimata-reclamantă susţine, pe de o parte, că organul de control a făcut o greşită imputare a plăţilor, fără a avea în vedere că procesul-verbal nr. 3542/1400 din 12 august 2003, a avut ca obiectiv al verificării, situaţia obligaţiilor de plată datorate bugetului de stat în urma Ordinului comun nr. 624/53 din 15 mai 2003, emis în baza Legii nr. 137/2002, ulterior privatizării şi că, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, în baza expertizei efectuate în cauză, atât sumele datorate pentru perioada 9 iulie 2002 - 31 iulie 2002, cât şi garanţia au fost achitate integral în termenele prevăzute de ordinul comun.
Pe de altă parte, intimata-reclamantă arată că recursul a rămas fără obiect, în raport cu faptul că obiectivul controlului finalizat prin procesul-verbal nr. 3542/1400 din 12 august 2003, a fost verificarea modului de îndeplinire de către societate, a obligaţiilor bugetare, în baza Ordinului comun nr. 624/53 din 15 mai 2003, emis în temeiul Legii nr. 137/2002, în urma contractului de privatizare nr. 17 din 9 iulie 2002, contract desfiinţat, astfel cum rezultă din avizul A.V.A.S. nr. VPI/12 din 30 martie 2005.
În opinia intimatei-reclamante, în aceste condiţii, nici ordinul comun, emis urmare a acestui contract, nu-şi mai are aplicare, astfel încât nu se mai justifică menţinerea procesului-verbal prin care se stabilea modul de îndeplinire a obligaţiilor din ordinul comun emis în urma privatizării.
Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., precum şi prin prisma excepţiei ridicate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la excepţia privind lipsa de obiect a recursului, se reţine că în cazul în care, astfel cum rezultă din avizul A.V.A.S. nr. VPI/612 din 30 martie 2005, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 17 din 9 iulie 2002 s-a desfiinţat, acest fapt nu are ca efect ştergerea datoriilor societăţii; aceasta, cu atât mai mult, cu cât nu se contestă sumele stabilite de organul de control, ci modul în care s-au descărcat sumele încasate pe ordinea de prioritate a datoriilor considerându-se doar că cele din perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, în sumă de 3.656.842.968 lei (reprezentând dobânzi şi penalităţi), ar fi trebuit să fie scutite, şi nu cuprinse ca datorate.
Cu privire la motivele de recurs, se constată că, într-adevăr, prin Decizia nr. 397 din 24 decembrie 2003, Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a soluţionat contestaţia formulată de SC N. SA Iaşi împotriva procesului-verbal de control încheiat la 12 august 2003, în sensul că, potrivit pct. 1 din decizie, s-a respins contestaţia, ca fiind fără obiect, pentru capetele de cerere reprezentând obligaţii bugetare aferente perioadei 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, stabilite prin procesul-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, în sumă totală de 3.656.842.968 lei, reprezentând:
- 1.634.235.705 lei, T.V.A.;
- 1.282.836.960 lei, impozit pe venituri din salarii;
- 383.796.915 lei, fond de risc şi accident;
- 118.992.590 lei, dobânzi aferente T.V.A.;
- 62.814.077 lei, dobânzi aferente impozitului pe venituri din salarii;
- 21.419.179 lei, dobânzi aferente fondului de risc şi accident;
- 29.830.646 lei, penalităţi de întârziere aferente T.V.A.;
- 17.903.334, penalităţi de întârziere aferenteimpozitului pe venituri din salarii;
- 5.584.346 lei, penalităţi de întârziere aferente fondului de risc şi accident;
- 99.429.216 lei, penalităţi pentru stopaj la sursă, aferente impozitului pe venituri din salarii.
Totodată, conform pct. 2 din decizie, s-a admis contestaţia societăţii privind măsura virării sumei totale de 3.024.302.379 lei, reprezentând debite aferente perioadei 1 ianuarie 2003 - 12 august 2003, din care:
- 1.298.000.000 lei, T.V.A.;
- 115.831.995 lei, dobânzi aferente impozitului pe venituri din salarii;
- 10.797.933 lei, dobânzi aferente fondului de risc şi accident;
- 6.720.177 lei, penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 67.901.443, penalităţi de întârziere aferente T.V.A.;
- 31.191.540 lei, penalităţi de întârziere aferente impozitului pe venituri din salarii;
- 3.087.644 lei, penalităţi de întârziere aferente fondului de risc şi accident;
- 162.658.409 lei, penalităţi pentru stopaj la sursă, aferente impozitului pe venituri din salarii.
Este adevărat că instanţa de fond a anulat doar pct. 1 al deciziei nr. 397/2003, dar considerentele sentinţei atacate vizează toate aspectele şi sumele stabilite prin procesul-verbal de control încheiat la 12 august 2003.
Cu privire la legalitatea anulării pct. 1 al deciziei nr. 397/2003, Înalta Curte reţine că la data încheierii procesului-verbal de control, respectiv 12 august 2003, din obligaţiile bugetare datorate pentru anul 2003, în sumă totală de 5.283.524.151 lei, plăţile efectuate pentru perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002 au făcut obiectul procesului-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2003, necontestat de societate. Acest act de control a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice şi obligaţiile stabilite nu au constituit obiectul actului de control contestat în prezenta cauză. De altfel, ar fi fost şi tardivă o astfel de acţiune.
Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond, aceste sume trebuiau preluate ca obligaţii neachitate.
De altfel, chiar în acţiune, se arată textual că „nu se contestă sumele care erau datorate la 31 decembrie 2002, pentru a fi contestat procesul-verbal din 10 decembrie 2002", contestându-se „modul în care, prin procesul-verbal din 12 august 2003, s-a considerat că datoria societăţii este din perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, ca urmare a faptului că organul de control nu a respectat modul în care trebuia făcută imputaţia plăţilor".
Invocarea pct. 1 din Ordinul nr. 2103/2001 şi a art. 8 din OG nr. 11/1996, astfel cum a fost modificat prin OG nr. 26/2001, în sensul că societatea a achitat T.V.A., prin compensare cu T.V.A. ce trebuia rambursată şi a faptului că suma de 1.082.973.348 lei, ce trebuia imputată asupra obligaţiilor curente la data efectuării plăţii şi suma de 555.671.819 lei, reprezentând impozit pe venituri din salarii care trebuie considerată achitată în contul datoriilor din perioada 9 iulie 2002 - 31 decembrie 2002, nu pot fi reţinute, astfel cum corect a apreciat şi Ministerul Finanţelor Publice, întrucât operaţiunea de stingere nu a constituit obiectul actului de control în prezent contestat, ci a actului de control anterior, respectiv procesul-verbal nr. 10261 din 10 decembrie 2002, care nu a fost contestat.
Prin urmare, şi referirea instanţei de fond la dispoziţii legale ulterioare emiterii deciziei nr. 397/2003, privind modalitatea de stingere a obligaţiilor bugetare, în coroborare cu cele ale Codului civil, sunt greşite, ştiut fiind că impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc doar în baza cadrului legal, statuat chiar prin dispoziţii constituţionale.
În consecinţă, constatându-se că, criticile aduse sentinţei instanţei de fond sunt fondate, urmează a se admite recursul declarat în cauză, a se casa sentinţa atacată şi în urma rejudecării în fond a cauzei, a se respinge acţiunea reclamantei SC N. SA Iaşi, în baza dispoziţiilor art. 14, 15 şi 18 din Legea nr. 29/1990 şi a art. 312 C. proc. civ., şi pentru considerentele arătate în cele ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 42/CA din 4 aprilie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea formulată de reclamanta SC N. SA Iaşi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 222/2006. Contencios. Actualizare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 238/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
