ICCJ. Decizia nr. 2394/2006. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2394/2006
Dosar nr. 6275/1/2006
Şedinţa publică din 22 iunie 2006
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 10 mai 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.C., în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Ministerul Administraţiei şi Internelor şi a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei nr. S 110237 din 3 noiembrie 2003, emisă de primul pârât şi a adresei nr. 97247 din 3 decembrie 2003, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu consecinţa continuării raporturilor de serviciu şi a obligării pârâţilor la plata despăgubirilor salariale cuvenite de la data destituirii din funcţie şi până la reintegrarea efectivă a reclamantului; cererea privind acordarea de daune morale a fost respinsă ca nefondată.
Prin Decizia nr. 2329 din 7 aprilie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a casat sentinţa civilă nr. 268/2004, a Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe. Recursul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive reiterată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost respinsă, ca nefondată, instanţa reţinând că în contenciosul administrativ are calitate procesuală pasivă, autoritatea emitentă a actului administrativ atacat, în speţă Ministerul Administraţiei şi Internelor soluţionând plângerea prealabilă a reclamantului, prin adresa nr. 97247 din 3 decembrie 2003, a cărei anulare s-a cerut prin acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 291 din 14 octombrie 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, cu nr. S 110237 din 3 noiembrie 2003 şi actul administrativ nr. 97247 din 3 decembrie 2003, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu consecinţa continuării raporturilor de serviciu, obligând pârâţii, la plata drepturilor salariale ce se cuvin reclamantului, de la data destituirii din funcţie şi până la reintegrarea sa efectivă. A respins în rest acţiunea şi a obligat pârâţii, să plătească reclamantului, cheltuieli de judecată în sumă de 5.000.000 lei.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamantul a fost sancţionat cu destituirea din funcţie, pentru că a permis ieşirea din ţară a microbuzului aparţinând operatorului rutier SC M.M. SRL, a cărui licenţă de transport era expirată din 31 martie 2003, microbuzul ieşind din ţară şi după această dată, formalităţile fiind efectuate de către reclamant. S-a constatat că în sarcina reclamantului, pârâţii au mai reţinut şi faptul că a permis ieşirea din ţară a unor persoane îmbarcate în microbuze, fără foaie interbus, peste limita de 8 locuri, iar acele persoane nu îndeplineau condiţiile legale prevăzute de OUG nr. 144/2001 (asigurare medicală, bilet de călătorie dus-întors, o sumă minimă în valută liber convertibilă la vedere sau cărţi de credit pentru sumele în valută, sumă care, conform Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 177/2001, este de 100 de Euro pe fiecare zi de sejur, dar nu mai puţin de 5 zile).
Instanţa de fond a apreciat că aceste fapte sunt nedovedite, având în vedere că în declaraţia şoferului nu se face nici o referire expresă la activitatea reclamantului, vorbindu-se în general despre un angajament între patronul firmei şi cei de la vamă, instanţa reţinând caracterul nesincer al acestei declaraţii, aspect evidenţiat şi în raportul serviciului judiciar din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Arad.
Concluzionând, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a apreciat că dovezile pe care s-au bazat pârâţii în aplicarea sancţiunii disciplinare, sunt insuficiente, pentru a se reţine vinovăţia reclamantului şi a se lua Decizia destituirii sale, având în vedere şi faptul că, acesta, în calitate de funcţionar public, se bucură de stabilitate în exercitarea funcţiei publice pe care o deţinea.
Prin Decizia nr. 912 din 16 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţe civile nr. 291/PI din 14 octombrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a casat sentinţa atacată şi pe fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Înalta Curte a reţinut că, în zilele de 29 septembrie 2002, 11 decembrie 2002 şi 11 februarie 2003, fiind de serviciu la P.C.T.F. Nădlac, reclamantul, agent al poliţiei de frontieră, a permis ieşirea din ţară a microbuzelor evidenţiate în actele de control, care s-au deplasat în Spania. Totodată, deşi reclamantul a susţinut în mod constant că în perioada serviciului efectuat nu a permis ieşirea din ţară în condiţii nelegale, nici mijloacelor de transport şi nici persoanelor transportate, probele administrate (declaraţia martorului M.S.N.), în cadrul cercetării administrative prealabile, au infirmat aceste susţineri.
Constatând împrejurări de natură să confirme aspectele de nelegalitate ale activităţii reclamantului, Înalta Curte a apreciat soluţia instanţei de fond, ca fiind netemeinică şi nelegală şi a dispus în consecinţă.
Împotriva deciziei nr. 912 din 16 martie 2006, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, S.C.O. a formulat cererea de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea cererii s-a arătat că Decizia amintită este potrivnică faţă de Decizia nr. 2329 din 7 aprilie 2003, pronunţată de aceeaşi instanţă, ca instanţă de recurs. Astfel, deşi prin Decizia nr. 2329/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca fiind declarat de o persoană fără calitate procesuală, recursul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 268/2004 a Curţii de Apel Timişoara, ulterior, prin Decizia nr. 912/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, încălcând în acest mod, principiul autorităţii de lucru judecat.
Cererea de revizuire este inadmisibilă.
Fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, revizuirea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi condiţiile expres stabilite de lege.
Potrivit temeiului invocat aici, respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere, „dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţa de recurs".
Este necesar ca hotărârile potrivnice să conţină, aşadar, elementele caracteristice existenţei autorităţii de lucru judecat şi, totodată, ca acestea să fie pronunţate în aceeaşi pricină, dar în dosare diferite. Aceasta, pentru că sensul reglementării este, în mod evident, acela de a găsi o cale de rezolvare situaţiilor în care, neobservându-se existenţa lucrului judecat, se ajunge la pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti de neconciliat şi care nu s-ar putea executa simultan.
Or, aşa cum rezultă din expunerea rezumativă făcută mai înainte, în cauză nu există contrarietate de hotărâri, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi, aparent, în cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (nr. 2329/2005 şi nr. 912/2006), se regăseşte tripla identitate de elemente ale autorităţii de lucru judecat (părţi, obiect, cauză), aceste hotărâri nu au fost pronunţare în dosare diferite, ci în acelaşi dosar, în cicluri procesuale diferite.
Astfel, prin Decizia nr. 2329/2005, ca urmare a admiterii unuia dintre cele două recursuri îndreptate împotriva sentinţei civile nr. 268/2004 a Curţii de Apel Timişoara, cauza a fost trimisă, spre rejudecare, iar prin Decizia nr. 912/2006, în urma admiterii recursurilor declarate, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra fondului pricinii. Soluţia finală, şi susceptibilă de executare este, deci, numai cea cuprinsă în Decizia nr. 912/2006.
În concluzie, nefiind îndeplinite cerinţele cumulative, prevăzute de lege, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., prezenta cerere de revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de S.C.O., împotriva deciziei nr. 912 din 16 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2378/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2401/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
