ICCJ. Decizia nr. 2401/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2401/2006
Dosar nr. 1715/2005
nr. 7253/1/2005
Şedinţa publică din 22 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea depusă la Curtea de Apel Timişoara, la data de 22 iulie 2004, reclamantul F.P. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Administraţia Finanţelor Publice Lugoj, solicitând: anularea Ordinului nr. 1492 din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat în Ministerul Finanţelor Publice - G.G., anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, emisă de Directorul general al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş - I.J., precum şi obligarea acestuia de a o prezenta în instanţă şi anularea dispoziţiei nr. 37 din 9 octombrie 2001, emisă de către directorul Administraţiei Finanţelor Publice a municipiului Lugoj - L.G., toate aceste acte fiind netemeinice şi nelegale.
Totodată, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice, să-i prezinte, atât lui, cât şi instanţei, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002, la care Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Control şi audit Intern face referire în adresa nr. 411075 din 8 mai 2002, în sensul că „s-a dispus cu aceeaşi dată, încetarea împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuţiile funcţiei publice de conducere de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj", probă prin care doreşte să dovedească că Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, semnat de Secretarul de Stat G.G., este nelegal şi netemeinic, fiind emis pentru a da legitimitate acţiunii lui L.G., de a-i desface contractul de muncă prin dispoziţia nr. 37 din 9 octombrie 2001, deşi prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002 (a-l cărui conţinut nu-l cunoaşte), L.G. a fost destituit, ocupând funcţia ilegal.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a mai arătat că:
- prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, nelegal şi netemeinic, semnat de Secretarul de Stat G.G., abuziv a fost numit în funcţia de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, numitul L.G., acest act administrativ fiind contrar Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat de ministrul M.N., care l-a destituit pe L.G. din funcţia de director adjunct al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj şi a aprobat măsura de sancţionare a acestuia, recomandată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în sensul de a se ţine seama de deficienţele constatate în activitatea numitului L.G., urmând a fi avute în vedere, „la concursuri de promovare sau de menţinere pe post". Numai că aceste recomandări au fost ignorate de conducerea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş care, contrar dispoziţiei conducerii Ministerului Finanţelor Publice, a emis adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, în baza căreia Secretarul de Stat, G.G., l-a promovat ilegal pe L.G.;
- prin adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, netemeinică şi nelegală, emisă de Directorul general al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, I.J. (act la care reclamantul nu a avut acces), s-a procedat, contrar măsurii aprobate de ministrul M.T., referitor la numitul L.G., acesta din urmă fiind solicitat pentru a ocupa funcţia de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, contrar şi dispoziţiilor Legii nr. 188/1999;
- prin dispoziţia nr. 37 din 7 octombrie 2001, emisă de către directorul Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj - L.G., numit prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, s-a dispus destituirea reclamantului din funcţia de consilier la Biroul de asistenţă contribuabili al municipiului Lugoj, începând cu data de 10 octombrie 2001 desfăcându-i-se şi contractul de muncă, în baza Referatului nr. 36566 din 20 iunie 2001, întocmit şi semnat de directorul adjunct A.V.S. - ec. L.G., dispoziţia nr. 37/2001 fiind aprobată tot de către acesta şi semnată în calitate de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, a restituit reclamantului, acţiunea depusă la 22 iulie 2004, pentru a anexa acesteia, înscrisurile ce fac obiectul cererii, potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., precum şi dovada procedurii prealabile, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
La data de 16 august 2004, reclamantul arătând că, prin adresa nr. 170 din 28 iulie 2004, i s-a îngrădit accesul la justiţie - drept prevăzut de Constituţia României, arată că depune anexat:
- Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, semnat cu „p" în numele ministrului, de Secretarul de Stat, G.G., pe care solicită a fi citat la interogator conform art. 114 alin. (4) C. proc. civ., o dată cu sorocirea termenului de judecată;
- Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1086 din 8 iunie 2001, semnat personal de ministrul finanţelor, M.T., prin care numitul L.G. a fost eliberat din funcţia de director adjunct al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, trecut pe funcţia de execuţie deţinută în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, sancţiune disciplinară aprobată prin Nota nr. 211938 din 8 mai 2001, emisă de Direcţia Generală de Control şi Audit Intern şi a Raportului de inspecţie declanşat ca urmare a sesizărilor transmise de reclamant;
- Adresa Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Control şi Audit Intern nr. 211938 din 29 mai 2001, prin care i se răspunde la petiţiile adresate conducerii Ministerului Finanţelor Publice, că „în activitatea domnului L.G., director adjunct al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, au fost constatate deficienţe, acestea vor fi avute în vedere de către conducerea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, la concursuri de promovare sau de menţinere pe post, organizate de Ministerul Finanţelor Publice"şi de care directorul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş nu a ţinut seama, propunându-l pe L.G., pentru funcţia de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj (prin adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, aşa cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001), după ce în data de 12 iulie 2001 s-a ţinut la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, „concursul" pentru ocuparea funcţiei la care numitul L.G. s-a înscris, dar nu a participat;
Totodată, reclamantul a solicitat citarea la interogator a lui I.J., directorul executiv al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, cu prezentarea înscrisului - adresa Nr. 15330/2001, la care se face referire în Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492/2001, pentru a se demonstra netemeinicia şi nelegalitatea acestei proceduri, contrare Legii nr. 188/1999 şi a HG nr. 18/2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare;
- Adresa Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Control şi Audit Intern nr. 410160 din 18 februarie 2002, din care rezultă procedura prealabilă înregistrată la Ministerul Finanţelor Publice, sub nr. 410340 din 4 februarie 2002, cu privire la „nerespectarea şi neaducerea la îndeplinire a măsurii referitoare la domnul L.G.", promovat director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, contrar cu „măsurile aprobate de conducerea ministerului, din raportul privind rezultatele inspecţiei de audit efectuată în anul 2001, constând că măsura referitoare la domnul L.G. nu a fost adusă la îndeplinire", dispunându-se „cercetarea de către Comisiile de disciplină instituie, atât la nivelul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş, cât şi la nivelul Ministerului Finanţelor Publice, a activităţii domnului I.J., director general şi a doamnei D.C., şef serviciu resurse umane din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş", care au semnat, de altfel, adresa nr. 15330 din 17 iulie 2001, propunere netemeinică şi nelegală în opinia reclamantului şi contrară dispoziţiei conducerii Ministerului Finanţelor Publice, de numire a lui L.G., destituit anterior din funcţia de director adjunct al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1086/2001, însă promovat (de Secretarul de Stat al Ministerului Finanţelor Publice G.G.), ca director, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492/2001, acest din urmă act fiind nul de drept.
- Dispoziţia nr. 37 din 9 octombrie 2001, emisă de L.G., prin care acesta l-a destituit pe reclamant din funcţia publică deţinută şi i-a desfăcut şi contractul de muncă, dispoziţie dată în calitatea de director al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, numit prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 (adică printr-un act nul de drept, care implicit conduce la nulitatea dispoziţiei sus arătate);
Totodată, reclamantul a arătat, referitor la dovada procedurii prealabile obligatorii, că depune actele din care rezultă că „ a respectat legea", respectiv:
- Contestaţia adresată la data de 15 august 2001, prin fax, împreună cu domnii P.P.P. şi T.C., privind „Ordinul nr. 1492/2001 ce a fost emis datorită adresei Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş nr. 15330/2001";
- Adresa Ministerului Finanţelor Publice – Direcţia Generală de Control şi Audit Intern nr. 411075 din 8 august 2002, din care rezultă că, urmare a scrisorii reclamantului nr. 7570 din 28 martie 2002, s-a declanşat procedura prealabilă de contestare a temeiniciei şi legalităţii Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492/2001 şi mai mult, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 452 din 8 aprilie 2002, s-a dispus încetarea împuternicirii domnului L.G., de a exercita atribuţiile funcţiei publice de conducere al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, act de al cărui conţinut nu are cunoştinţă, dar pe care îl solicită în probatoriu privind îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., urmând să fie prezentat instanţei, odată cu citarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, la termenul sorocit înfăţişării.
Reclamantul a mai arătat că Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002 constituie şi proba determinantă şi relevantă privind netemeinicia şi nelegalitatea Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001, ce solicită a fi anulat.
Cu privire la necesitatea completării acţiunii cu indicarea adresei de domiciliu a pârâtului L.G., reclamantul a arătat că solicită citarea în cauză, la interogatoriu a următorilor: L.G., I.J. şi G.G.
Prin întâmpinările formulate de pârâţii autorităţi publice, s-au ridicat mai multe excepţii, respectiv: excepţia tardivităţii acţiunii privind anularea Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492/2001 şi a adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001, precum şi a capătului de cerere referitoare la obligarea prezentării Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 452/2002; excepţia inadmisibilităţii cererii, în raport cu faptul că Ordinul nr. 1492/2001 nu mai este în vigoare din anul 2002 (când s-a emis un alt ordin, de numire a domnului L.G., ca director definitiv al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, în urma concursului organizat de către Ministerul Finanţelor Publice, concurs la care a participat şi reclamantul), precum şi excepţia lucrului judecat privind dispoziţia nr. 37/2001. Totodată, pârâţii au invocat şi lipsa dovezii parcurgerii procedurii prealabile.
Pârâţii persoane fizice au ridicat şi excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 47/PI din 17 februarie 2005, a respins în totalitate acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, pe de o parte, că petitele privind Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492 din 7 august 2001 şi adresa nr. 15330/2001 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice se resping pe excepţia tardivităţii formulării lor, atât în procedura administrativă prealabilă, cât şi în faţa instanţei, precum şi faptul că cererea de anulare a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 1492/2001, bazat pe adresa nr. 15330/2001, prin care pârâtul L.G., director adjunct al Administraţiei Finanţelor Publice Lugoj, a fost împuternicit cu exercitarea funcţiei de director la aceeaşi autoritate publică (până la ocuparea prin concurs a funcţiei publice de director), este şi fără obiect, întrucât prin concursul organizat în anul 2002, la care a participat şi reclamantul, funcţia de director definitiv a revenit pârâtului L.G.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că cererea de anulare a dispoziţiei nr. 37/2001 a format obiectul dosarului nr. 10333/CA/2004 al Tribunalului Timiş, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 187 din 11 aprilie 2003, modificată prin Decizia nr. 321 din 30 iunie 2004, a Curţii de Apel Timişoara, irevocabilă, ceea ce face admisibilă excepţia autorităţii lucrului judecat.
S-a mai reţinut că a fost depus la dosarul cauzei, Ordinul nr. 452 din 8 aprilie 2002 al ministrului finanţelor publice, al cărui conţinut constă în dispoziţia de încetare a împuternicirii acordate pârâtului L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, fapt ce nu modifică concluziile asupra soluţiei în speţă, ci, dovedeşte, astfel cum s-a observat, că Ordinul contestat cu nr. 1492/2001, şi-a încetat cu aceeaşi dată valabilitatea.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că pârâţilor persoane fizice le este conferită calitatea procesuală pasivă, de calitate de emitenţi ai actelor a căror anulare s-a cerut, conform reglementărilor art. 13 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.P., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, F.P. susţine mai întâi că:
Instanţa a încălcat procedural dreptul său la apărare, întrucât, deşi i-a cerut acesteia, prin petiţia înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, la 12 ianuarie 2005, amânarea cauzei, pe motiv de boală, totuşi, după ce cererea i-a fost admisă şi, prin încheierea din 20 ianuarie 2005, s-a dispus judecarea cauzei la data de 10 februarie 2005, omite să-l citeze pe reclamant, cu toate că prin încheiere se dispune că „se citează celelalte părţi care au termen în cunoştinţă - în lipsa reclamantului care nu s-a prezentat la apelul nominal la acest termen, dispunându-se amânarea la data de 17 februarie 2005, întrucât Curtea a găsit întemeiate cererile părţilor potrivnice, de a depune la dosar concluzii scrise".
Mai susţine recurentul că, deşi numai pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş depune concluzii scrise la dosar, sub nr. 65778 din 16 februarie 2005, în mod eronat şi nejustificat, instanţa afirmă injust, prin hotărârea pronunţată, că, prin serviciul registratură al instanţei, şi reclamantul ar fi depus concluzii scrise, deşi petiţia - reclamaţie adresată de acesta, conducerii Curţii de Apel Timişoara, la data de 16 februarie 2005, se referă tocmai la neregulile produse de un judecător aflat în vrăjmăşie cu reclamantul, în speţă preşedintele completului de judecată, împotriva căruia, la termenul din data de 2 decembrie 2004, formulase cerere de recuzare.
Printr-un alt motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de fond, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., cu toate că a admis cererea sa, cu citarea la interogator a pârâţilor persoane fizice, în mod cu totul inexplicabil, în opinia recurentului, nu a mai administrat probele.
Aceasta, în condiţiile în care la apelul nominal din 2 decembrie 2004 a fost prezent şi pârâtul L.G., citat „la interogator". Instanţa respinge, însă, reclamantului această probă, arătând că „decade pe reclamant din dreptul de a se răspunde la punctele de interogator depuse doar astăzi pentru părţile chemate la interogator şi cărora trebuia să le fie comunicat interogatoriul în scris, potrivit art. 222 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare", o interpretare apreciată de recurent ca fiind eronată, în speţă fiind admis şi chemat L.G., conform art. 218 C. proc. civ., judecătorul manifestând, astfel, interese faţă de părţile potrivnice. Totodată, recurentul-reclamant îşi exprimă şi îndoielile cu privire la obiectivitatea judecătorului.
Recurentul mai arată că a solicitat, prin petiţia din 12 ianuarie 2005, şi suplimentarea probatoriului cu „Raportul Direcţiei de Control şi Audit Intern nr. 410/2002, privind concluziile analizei modului de realizare a măsurilor dispuse şi aprobate de conducerea ministerului, în legătură cu sesizările referitoare la activitatea domnului L.G., director la AdministraţiaFinanţelor Publice Lugoj", probă asupra căreia instanţei îi revenea obligaţia a se pronunţa, însă nu a făcut-o, reclamantul arătând că aceasta este reţinută la pârâtul Ministerul Finanţelor Publice din Bucureşti, cum rezultă din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 452/2002, depus de acesta în dosarul cauzei.
Printr-un ultim motiv de recurs, se susţine că, deşi cu pârâtul G.G., nu s-a îndeplinit procedura de citare la interogator, fiind încuviinţată chemarea sa, privitor la fapte personale şi în legătură cu pricina, instanţa a pronunţat o hotărâre total eronată, numai pe excepţii, fără a intra în cercetarea fondului.
Concluzionând, recurentul solicită ca faţă de aceste nereguli, în opinia sa, procedurale şi de judecată, să se admită recursul, să se caseze hotărârea recurată şi să se trimită cauza, spre rejudecare, instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la motivul de recurs privind pretinsa neregulă procedurală ce constă în necitarea recurentului-reclamant şi la încălcarea dreptului său la apărare, Înalta Curte reţine că acesta este nefondat.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din legea fundamentală, dreptul la apărare este garantat.
Aceste dispoziţii constituţionale sunt în deplin acord cu prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în sensul că exigenţele inerente noţiunii de „proces echitabil" nu sunt în mod necesar aceleaşi în litigiile privitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, ca în cauzele privitoare la acuzaţie în materie penală, prevederile detaliate ale parag. 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie fiind aplicabile numai în materie penală.
Din această perspectivă, reţine Curtea, chiar dacă aceste dispoziţii pot avea o anumită pertinenţă dincolo de domeniul strict al dreptului penal, statele contractante au o latitudine mai mare în a organiza desfăşurarea contenciosului civil, decât în privinţa reglementării urmăririi penale şi aceea a procesului penal (CEDH, 27 octombrie 1993, Dombo Be Heer b.v. c/Pays Bas).
Desigur, Curtea a fost preocupată a răspunde întrebării dacă litigiilor dintre particulari şi autorităţi, care au ca obiect „contestaţii privitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil", le sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi după o atentă analiză a evoluţiei relaţiilor dintre particulari şi stat, s-a ajuns la concluzia că proceduri litigioase de „drept public" în dreptul intern pot impune aplicarea dispoziţiilor art. 6 sub aspectul lor „civil", atunci când finalitatea lor este determinantă pentru drepturi şi obligaţii cu caracter privat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat, în diverse soluţii de speţă, cerinţele privitoare la desfăşurarea unui proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie, reţinând într-adevăr că textul implică, pe de o parte, obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora, pentru Decizia pe care o va adopta (CEDH, 19 aprilie 1994, Van de Hurk c /Pays Bas).
Pe de altă parte, însă, Curtea a reţinut şi că exigenţa echităţii priveşte ansamblul procedurii, nelimitându-se la audierea contradictorie a părţilor (CEDH, 9 decembrie 1994, Schouten et Meldrum c Pays Bas).
În acest context al instrumentelor constituţionale şi internaţionale s-a prevăzut, prin art. 18 din Legea nr. 29/1990 (aplicabilă în cauză), că „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă".
Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 153 alin. (1) şi art. 156 C. proc. civ., cum corect a procedat şi instanţa de fond.
Astfel, conform art. 153 alin. (1) C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare.
De asemenea, conform prevederilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, atunci când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
În cauză, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a fost prezent la termenele din 7 octombrie 2004, 4 noiembrie 2004, 2 decembrie 2004, 16 decembrie 2004, iar la 20 ianuarie 2005, termen cunoscut de recurentul-reclamant, (astfel cum rezultă şi din petiţia acestuia), judecata a fost amânată şi la cererea acestuia, pentru 10 februarie 2005, pentru când reclamantul avea termenul în cunoştinţă. În plus, se constată că instanţa de fond a amânat pronunţarea soluţiei pentru 17 februarie 2005 „şi pentru a acorda tuturor părţilor, posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise".
Celelalte termene priveau soluţionarea cererii de recuzare pentru care, într-adevăr, s-a dispus citarea recurentului-reclamant pentru a-şi preciza cererea de recuzare şi pentru a face dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a depunerii timbrului judiciar, acesta procedând, pentru termenul din 3 februarie 2005, conform dispoziţiilor instanţei.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat corect, cu respectarea dispoziţiilor art. 153 alin. (1) şi ale art. 156 C. proc. civ.
Faptul că recurentul-reclamant apreciază că memoriul expediat poştal la 14 februarie 2005 nu reprezintă prin conţinutul său, şi concluzii scrise, nu are relevanţă în raport cu împrejurarea că acesta avea termenul în cunoştinţă şi instanţa de fond a amânat pronunţarea, şi pentru motivul mai sus arătat.
Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 29/1990, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cauză, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, pârâţii, prin întâmpinări, au invocat mai multe excepţii având natură dirimantă, iar recurentul-reclamant, nu numai că a avut cunoştinţă de aceste excepţii, dar chiar a formulat şi „Răspuns la întâmpinări".
Cu privire la motivul de recurs referitor la greşita reţinere a excepţiei tardivităţii cererii referitoare la anularea adresei nr. 15330 din 17 iulie 2001 şi a Ordinului nr. 1492/2001, se constată că acesta este nefondat. În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect şi legal a admis excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, deoarece recurentul-reclamant nu a respectat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 29/1990.
Este cunoscut că potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere instanţei, anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat, se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.
Conform alin. (2) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, în cazul în care cel care se consideră vătămat, nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.
Potrivit dispoziţiilor alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, dacă cel care se consideră vătămat în dreptul său, s-a adresat cu reclamaţie, şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile, prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate, a soluţiei date reclamaţiei.
Într-adevăr, conform dispoziţiilor alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 29/1990, sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. (1).
În toate cazurile însă, conform prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Mai mult, în situaţia în care recurentul-reclamant pretinde că autorităţile publice au refuzat nejustificat să-i răspundă sau să-i soluţioneze cererile, acesta avea posibilitatea legală de a ataca pasivitatea autorităţilor sau pretinsa poziţie abuzivă, tot în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 29/1990. Şi în ipoteza în care recurentul-reclamant avea, astfel cum pretinde, cunoştinţă doar de existenţa unor acte administrative, nu şi de conţinutul acestora, el avea posibilitatea legală de a se adresa instanţei de contencios administrativ, însă în termenele prevăzute de lege, respectiv de art. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990.
Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de fond a avut în vedere faptul că acesta a contestat Ordinul nr. 1492/2001 şi adresa nr. 15330/2001, în temeiul art. 5 din Legea nr. 29/1990, numai că, într-adevăr, aceasta a apreciat procedura administrativă prealabilă, tardivă, deşi din contestaţie rezultă că respectiva procedură cu privire la aceste acte a fost declanşată în termen. Ulterior însă, reclamantul n-a mai procedat conform dispoziţiilor art. 1 şi 5 din Legea nr. 29/1990, sesizând instanţa de contencios administrativ, abia la 22 iulie 2004.
În aceste condiţii, pretenţia recurentului-reclamant, de a se considera cererea sa de chemare în judecată din 22 iulie 2004, ca fiind formulată în termen legal, este nefondată.
Aceasta, cu atât mai mult, cu cât termenele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, pentru sesizarea instanţei, inclusiv cel de decădere, sunt cu mult depăşite.
În plus, Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a reţinut că într-adevăr, Ordinul nr. 1492/2001, prin care L.G. a fost împuternicit să exercite atribuţiile funcţiei publice de conducere de director la Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Lugoj, până la ocuparea prin concurs a funcţiei publice de director, şi-a încetat valabilitatea la data de 8 aprilie 2002, când, prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 452/2002, a încetat împuternicirea acordată lui L.G., prin Ordinul nr. 1492/2001, situaţie adusă la cunoştinţă recurentului-reclamant, prin adresa nr. 411075 din 8 august 2002.
Aşadar, la data sesizării instanţei, cu cererea de anulare a Ordinului nr. 1492/2001, (respectiv 22 iulie 2004), ordinul atacat îşi pierduse valabilitatea de peste doi ani.
Totodată, Înalta Curte constată că adresa nr. 15330/2001 nici măcar nu are caracterul unui act administrativ, efectele acestuia nefiind de natură a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice, ci constituie doar o „propunere" de împuternicire.
Referitor la critica privind excepţia autorităţii lucrului judecat a capătului de cerere prin care s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 37/2001, de asemenea, Înalta Curte constată că şi aceasta este nefondată, în raport cu Decizia civilă nr. 321 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin care s-a dispus irevocabil în sensul respingerii cererii formulată de recurentul-reclamant, de anulare a acestei dispoziţii.
De altfel, este cunoscut că autoritatea de lucru judecat face parte din limitările justificate ale dreptului de acces la o instanţă, contribuind la respectarea securităţii raporturilor juridice şi a echităţii procedurii, fiind în acelaşi timp şi o ilustrare a principiului exercitării drepturilor (printre care şi dreptul la un proces echitabil) cu bună credinţă.
Prin urmare, admiţând excepţiile dirimante invocate de pârâţi, în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind de prisos cercetarea celorlalte motive invocate de recurentul-reclamant, care ţin de fondul pricinii.
În consecinţă, neadministrarea unor probe ce privesc fondul pricinii, nu poate fi reţinută ca o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de către instanţa de fond.
De asemenea, cererile formulate de P.P.P. şi T.C., contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, în „Completarea la concluziile scrise" (înregistrată la 21 iunie 2006), nu sunt şi nici nu pot fi considerate cereri de intervenţie, nefiind formulate în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Prin urmare, constatându-se că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza considerentelor mai sus arătate, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 14, 15 şi 18 din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul F.P., împotriva sentinţei civile nr. 47/P.I. din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2394/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2403/2006. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
