ICCJ. Decizia nr. 2402/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 16 august 2005, expediată poștal la 15 august 2005, reclamantul R.G. a solicitat constatarea nulității absolute a deciziei nr. 19 din 27 februarie 2003, prin care a fost numită V.C., în funcția de consilier grad I A, la Direcția Control Relații de Muncă din cadrul Inspecției Muncii și pe cale de consecință, și a Ordinului nr. 65 din 28 februarie 2003, emis de ministrul muncii și solidarității sociale, prin care aceeași persoană a fost delegată să asigure interimatul pentru funcția de inspector general de stat adjunct pe relații de muncă, la Inspecția Muncii, acte administrative emise cu încălcarea legii.
în motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că la data de 27 februarie 2003, într-o flagrantă contradicție cu prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, numita V.C. a fost angajată la Direcția Control Relații de Muncă din cadrul Inspecției Muncii, în baza unui contract individual de muncă.
Această angajare, arată reclamantul, este ilegală și s-a făcut încercându-se și evitarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) și cele ale art. 27 din H.G. nr. 1087/2001, întrucât în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 108/1999, inspectorii de muncă sunt funcționari publici, iar la Direcția Control Relații de Muncă nu existau decât posturi de funcționari publici. în opinia reclamantului, chiar în ipoteza în care legea ar fi dat posibilitatea unei astfel de angajări, Inspecția Muncii a încălcat și dispozițiile H.G. nr. 281/1993, Anexa nr. 12 pct. 3, întrucât Comisia de concurs a fost constituită în mod ilegal, fapt ce duce la nulitatea rezultatului acelui concurs și atrage nulitatea absolută a deciziei nr. 19 din 27 februarie 2003, emis de Inspecția Muncii.
Mai mult, arată reclamantul, chiar Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în raportul de control nr. 139 din 1 iulie 2005, aprobat de conducătorul acestei autorități, a constatat toate aceste nereguli.
Totodată, reclamantul a precizat că, în raport cu nulitatea deciziei nr. 19/2003, este lovit de nulitate absolută și Ordinul nr. 65/2003, fiind de neacceptat juridic ca persoana angajată cu nerespectarea legii să fie delegată și într-o funcție publică de conducere.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, a art. 2 din Decretul nr. 167/1958, precum și pe cele ale Codului de procedură civilă, apreciind că cererea sa este imprescriptibilă, nulitățile absolute fiind determinate și de nesocotirea unor dispoziții imperative și prohibitive ale legii.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, pârâta Inspecția Muncii a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe motiv că actele administrative emise în anul 2003, nu pot fi supuse controlului de legalitate în baza Legii nr. 554/2004, intrată în vigoare în ianuarie 2005, întrucât, conform art. 15 alin. (2), este consacrat principiul constituțional al neretroactivității legii., în opinia pârâtei, în raport cu obiectul ei, care se referă la o situație juridică născută și ale cărei efecte au încetat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, acțiunea nu are temei juridic, o asemenea cerere putând fi dedusă judecății în baza Legii nr. 29/1990, sub imperiul căreia o terță persoană (situația reclamantului) nu putea ataca actele privind raportul dintre o altă persoană fizică și o autoritate publică. Mai mult, arată pârâta, referitor la ordinul atacat, pe lângă aceeași excepție trebuie reținut și faptul că Inspecția Muncii nu se poate substitui unui organ ierarhic superior cu privire la răspunderea ministrului pentru emiterea unui act administrativ.
Pârâta a mai invocat excepțiile lipsei de interes și a lipsei de obiect a acțiunii, în raport cu faptul că, pe de o parte, actele atacate nu-l privesc pe reclamant, în sensul că acesta, prin anulare, nu-și poate crea o situație mai favorabilă în fața vreunei autorități și nici nu-și poate procura un avantaj, iar, pe de altă parte, în prezent actele administrative atacate nu mai produc efecte juridice, încetându-le aplicabilitatea.
De asemenea, pârâta a mai invocat tardivitatea acțiunii pentru depășirea termenului de 1 an în care actul putea fi atacat, termen de decădere prevăzut atât de art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, cât și de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Prin apărările de fond formulate se concluzionează că, atât decizia Inspecției Muncii nr. 19 din 27 februarie 2003, cât și Ordinul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale nr. 65/2003 sunt legale.
La data de 6 decembrie 2005, reclamantul a formulat o cerere precizatoare, solicitând admiterea acțiunii introductive și respingerea excepțiilor ridicate de Inspecția Muncii, ca fiind simple alegații netemeinice, nelegale și lipsite de obiect.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 274 din 8 februarie 2006, a respins acțiunea reclamantului, ca tardiv formulată, reținând că în raport cu această soluție, celelalte excepții invocate de pârâtă nu se mai impune a fi analizate.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut că reclamantul, împreună cu numita C.V., a participat la un concurs, organizat la data de 17 aprilie 2003, pentru ocuparea funcțiilor publice în cadrul aparatului propriu al Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, fiind declarată câștigătoare numita C.V., că reclamantul a contestat la vremea respectivă, rezultatul concursului, iar cu adresa nr. 33568 din 24 aprilie 2003 i s-a comunicat faptul că s-a respins contestația.
Instanța de fond a mai reținut că, prin sentința civilă nr. 2022 din 20 septembrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, s-a admis acțiunea acestuia și s-a anulat concursul respectiv, precum și ordinul de numire în funcția de inspector general de stat adjunct pe relații de muncă a numitei C.V., hotărâre definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 3952/2005.
Mai reține instanța de fond, că, în cauză, sunt atacate decizia nr. 19/2003 și Ordinul nr. 65/2003, iar în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea este tardiv formulată, nefiind aplicabile în cauză dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.G., invocând dispozițiile art. 301, ale art. 302,art. 303 alin. (1), art. 304 pct. 7 - 9 și art. 3041C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs, se reiterează rezumativ motivele invocate în acțiune și se susține că instanța de fond n-a acordat importanță faptului că cele susținute de reclamant au fost constatate și de Agenția Națională a Funcționarilor Publice, instanța respingând cu ușurință toate excepțiile, primind în mod inexplicabil doar excepția tardivității acțiunii.
Aceasta, deși, în opinia recurentului, din economia textelor art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (3) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu situația de fapt, rezultă indubitabil, atât justețea acțiunii sale, cât și faptul că a introdus acțiunea, înlăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de lege, de la data luării la cunoștință, atât a conținutului actelor administrative incriminate, cât și a faptului că prin raportul de control întocmit la data de 1 iulie 2005, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publice, a rezultat clar și fără putință de tăgadă, că aceste acte administrative au fost întocmite cu încălcarea legii.
Astfel, arată recurentul abia după data de 1 iulie 2005 (când s-a efectuat controlul de către organele de specialitate ale Agenției Naționale a Funcționarilor Publice) a avut certitudinea că angajarea numitei C.V., în funcția de consilier gradul 1 A și, respectiv, asigurarea interimatului funcției de Inspector general de stat, s-a făcut cu încălcarea flagrantă a legii și tot atunci a luat la cunoștință de conținutul celor două acte administrative a căror anulare a solicitat-o.
Mai susține recurentul-reclamant, că dacă te adresezi Ministerului Muncii, să ți se comunice un act care este de interes public, conform Legii nr. 544/2001, privind liberul acces la informațiile de interes public, ți se răspunde că actele solicitate nu fac obiectul informațiilor de interes public, invocându-se același act normativ, urmărindu-se de către autoritatea publică, pierderea termenelor.
în opinia recurentului-reclamant, instanța de fond trebuia să aibă în vedere că a depus acțiunea, înlăuntrul termenului de 6 luni și să examineze materialul probator administrat în cauză, din care rezultă că acțiunea sa a fost formulată în termen. în plus, arată recurentul-reclamant, nici Inspecția Muncii și nici Agenția Națională a Funcționarilor Publice nu au depus diligențe pentru a se intra în legalitate, deși în discuție sunt acte administrative întocmite cu încălcarea flagrantă a legii care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice.
Printr-un alt motiv de recurs se susține că în mod greșit, instanța de fond a invocat în cauză sentința civilă nr. 2002/2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, întrucât aceasta nu are nici o relevanță în soluționarea pricinii.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu întreg probatoriul administrat, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Este de necontestat în cauză că ambele acte administrative atacate au fost emise în anul 2003 și se adresează altei persoane fizice, nefiind, deci, prevăzută obligativitatea comunicării acestora, după emitere, recurentului-reclamant care nu a fost parte a raportului juridic administrativ.
Totuși, în cauză, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, înalta Curte a constatat că din bogatul material probatoriu administrat rezultă cu certitudine că acesta a cunoscut nu doar existența celor două acte, ci și conținutul lor, mult anterior de data comunicării raportului nr. 139 din 1 iulie 2005, întocmit de Agenția Națională a Funcționarilor Publice, un singur exemplu în acest sens fiind adresa nr. 11710 din 28 iulie 2003, din care rezultă fără putere de tăgadă că la 26 iunie 2003,, recurentul-reclamant cunoștea atât despre delegarea de atribuții, cât și despre contractul individual de muncă.
Deși invocă faptul că pârâta sau Ministerul Muncii nu comunică actele solicitate în baza Legii nr. 544/2001, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că în prezența unor solicitări și refuzuri s-ar fi adresat Comisiei instituite în baza Legii nr. 544/2001 sau instanței.
O dovadă în plus este și faptul că prin acțiunea introductivă, recurentul-reclamant a invocat nulitatea absolută a celor două acte, apreciind că cererea sa de chemare în judecată este imprescriptibilă și nu a solicitat anularea acestora în termen legal, fără, însă, a avea în vedere că în contenciosul administrativ, atât nulitatea absolută, cât și anulabilitatea actului administrativ au același regim juridic din perspectiva termenului prevăzut pentru atacarea acestora, respectiv cel prevăzut de legea contenciosului administrativ.
La data emiterii celor două acte administrative atacate erau în vigoare dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 29/1990, iar potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, în toate situațiile introducerea cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere, termenul de un an fiind calificat a fi termen de decădere. Desigur, în lipsa comunicării actului, era posibil a se lua în calcul data cunoașterii acestuia. Numai că în cauză, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurentul-reclamant a avut depășit cu mult acest termen.
Este adevărat că recurentul-reclamant a invocat în cauză aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 554/2004.
Numai că acesta nu a avut în vedere că în cazul actului administrativ unilateral individual, cererea de chemare în judecată nu poate fi introdusă mai târziu de un an de la data emiterii actului, termen care este expres definit prin alin. (5) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, ca un termen de decădere.
De asemenea, acesta nu a avut în vedere nici dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale alin. (7) al aceluiași articol.
Astfel, conform dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este îndreptățită să introducă plângere prealabilă, și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).
Alin. (7) al art. 7 prevede că plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice și peste termenul prevăzut de alin. (1) (30 de zile de la data comunicării), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului, termenul de 6 luni fiind un termen de prescripție.
De altfel, este semnificativ și faptul că recurentul-reclamant apreciază, pe de o parte, că prin adresele nr. 2263 și nr. 2264 din 29 martie 2005, a fost acoperită procedura prealabilă prevăzută de art. 7 (1) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, că a luat cu adevărat cunoștință de actele administrative atacate, "în urma raportului de control întocmit la data de 1 iulie 2005", când susține că a avut certitudinea ilegalității acestor acte.
în plus, atât prin precizările depuse la 6 februarie 2006, cât și prin motivele de recurs și concluziile sale scrise, recurentul-reclamant subliniază faptul că s-a adresat instanței de contencios administrativ, întrucât Inspecția Muncii refuză să aplice dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, iar Agenția Națională a Funcționarilor Publice refuză să aplice legea, deși conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată, Agenția Națională a Funcționarilor Publici are legitimare procesuală activă și poate sesiza instanța de contencios administrativ, în condițiile prevăzute de acest text de lege. Nu menționează, însă, dacă actele administrative atacate mai erau sau nu în vigoare la data introducerii acțiunii sale sau la data adreselor nr. 2263 și nr. 2264 din 29 martie 2005 (pe care le apreciază a fi începutul procedurii prealabile), în raport cu dispozițiile deciziei nr. 223 din 15 februarie 2005, invocată de intimata-pârâtă, decizie a cărei existență recurentul nu o contestă, ci chiar face dese referiri la numirea C.V., în funcția de consilier de stat.
înalta Curte a constatat că în baza unui raționament asemănător, instanța de fond, în mod corect, a făcut trimitere și la dispozițiile sentinței civile nr. 2022 din 20 septembrie 2004, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3952/2005, a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis acțiunea lui R.Gh.D., s-a anulat concursul organizat de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, la 17 aprilie 2003 și decizia de respingere a contestației acesteia, în privința etapei interviului și a stabilirii rezultatului final și s-a anulat ordinul de numire în funcția de inspector general de stat, adjunct pe relații de muncă a C.V.
înalta Curte a mai constatat că, în mod corect, instanța de fond, examinând excepția dirimantă și peremptorie a tardivității acțiunii, a conchis că celelalte excepții invocate de pârât nu se mai impune a fi analizate, fără, însă, a le respinge, cum greșit a reținut recurentul-reclamant.
De altfel, și în ipoteza în care instanța de fond ar fi respins aceste excepții, recurentul-reclamant nu ar putea invoca vreun interes în susținerea acestui motiv de recurs, câtă vreme excepțiile au fost invocate de intimata-pârâtă, contrar intereselor recurentului-reclamant, neputându-se, deci, invoca în cauză, încălcarea dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia sunt nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2407/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2405/2006. Contencios → |
|---|
