ICCJ. Decizia nr. 2429/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. 6563/2005 al Curții de Apel Bacău, reclamantul A.I. a solicitat anularea actului administrativ nr. 212/607 din 31 august 2005, emis de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte ori reducerea perioadei de suspendare a dreptului de a călători în străinătate, susținând că măsura aplicabilă este nelegală, întrucât nu este prevăzută de lege și pentru aceeași perioadă i-a fost aplicată aceeași măsură de două ori, prima fiind concretizată în actul nr. 1468358 din 9 decembrie 2003, necontestat.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 158 din 28 noiembrie 2005, a respins, ca nefondată, această acțiune, reținând următoarele:
în baza art. 14 lit. e) din O.G. nr. 65/1997, Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple Bacău a dispus suspendarea dreptului reclamantului de a călători în străinătate, până la data de 29 iulie 2007, ca urmare a returnării, în baza acordului de readmisie, din Elveția.
Această măsură a fost menținută de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, reținându-se că reclamantul a fost returnat în mod repetat , respectiv în anul 2003, din Franța și în anul 2005, din Elveția. Din nota nr. 212/6607, emisă de pârât, rezultă că reclamantul are ca antecedente: în țară, trecerea frauduloasă a frontierei, iar în străinătate, o arestare în anul 2000, la Roma.
Reclamantul a depus la dosar adresa nr. 9619190 din 6 octombrie 2003 a Serviciului Județean de Evidență Informatizată a Persoanei Bacău, din care rezultă că i s-a suspendat dreptul de a călători în străinătate, până la data de 23 septembrie 2007, întrucât la 23 septembrie 2003 a fost returnat, în baza acordului de readmisie, din Elveția.
Măsura contestată este reglementată de art. 14 alin. (1) lit. e) teza a III-a din O.G. nr. 65/1997, textul referindu-se la suspendarea dreptului de folosire a pașaportului, ca urmare a returnării în baza acordurilor de readmisie, încheiate de România, cu alte state. La dreptul de folosire a pașaportului s-a referit și pârâtul, atunci când a soluționat contestația, potrivit art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 65/1997, acțiunea vizând modul de soluționare a respectivei contestații, și nu măsura dispusă de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple Bacău. Pe de altă parte, nu se poate reține că măsura nu este prevăzută de lege, doar pentru că inițial s-a făcut referire la suspendarea dreptului de a călători în străinătate, o astfel de interpretare fiind excesiv de formală și neținând seama de faptul că art. 1 alin. (2) al respectivei ordonanțe, face referire expresă la dreptul de a călători în străinătate, drept ce poate face obiectul unor restricții, cu titlu de excepție, în cazurile expres prevăzute de art. 14 lit. e).
Măsura dispusă la 23 septembrie 2003 nu a fost contestată și, prin urmare, își produce efectele, iar cele două măsuri nu se exclud, fiind dispuse pentru motive distincte.
S-a apreciat, de asemenea, că reducerea perioadei suspendării, la 1 an, ca, de altfel, întreaga acțiune sunt lipsite și de interes, întrucât măsura dispusă în prezenta cauză operează numai până la 29 iulie 2007, iar cea din anul 2003 (necontestată) a fost dispusă până la 23 septembrie 2007.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.I., solicitând modificarea ei, în tot în sensul admiterii acțiunii și anularea actului administrativ emis de Direcția Generală de Pașapoarte București, cât și a măsurii dispuse de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple Bacău.
în motivarea recursului s-a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât s-a menținut o măsură care nu este prevăzută de lege și afectează un drept constituțional al persoanei, suprimându-i reclamantului, dreptul la libera circulație.
în opinia recurentului, suspendarea dreptului de a călători în străinătate nu este echivalentă cu suspendarea dreptului de folosire a pașaportului simplu, călătoria în străinătate putându-se realiza și în baza altor documente de călătorie, respectiv a pașaportului diplomatic ori de serviciu.
Recurentul a apreciat ca fiind greșită, și motivarea pe lipsă de interes, întrucât, pe de o parte o atare excepție nu a fost pusă în discuția părților, iar, pe de altă parte, interesul anulării acestei măsuri este justificat prin raportare la consecințele pe care le produce, fiind considerată o circumstanță agravantă în cazul dispunerii pe viitor a altor măsuri de acest fel și, pe cale de consecință, perioada pentru care vor fi dispuse, va tinde către maximul prevăzut de lege.
Recursul nu este fondat.
în condițiile în care atât în actul emis de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple Bacău, cât și în cel emis de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, s-a făcut referire expresă la dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România, aprobată prin Legea nr. 216/1998, cu modificările ulterioare, prima instanță a reținut în mod corect că măsura dispusă este cea prevăzută de acest text de lege, respectiv suspendarea dreptului de folosire a pașaportului, irelevantă fiind formularea utilizată de organul emitent în adresa de comunicare către reclamant și că această măsură este întru totul justificată, în raport cu caracterul repetat al returnărilor în baza unor acorduri de readmisie și antecedentele reclamantului, atestate prin actele depuse la dosar.
Hotărârea atacată a fost pronunțată ca urmare a cercetării fondului cauzei, cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie, și nu pe baza excepției lipsei de interes pentru a fi necesară punerea ei în discuția părților, cum pretinde recurentul. Menționarea acestei lipse de interes, numai în considerentele hotărârii, circumscrisă exclusiv perioadelor pentru care au fost dispuse cele două măsuri care nu se exclud, fiind aplicate pentru motive distincte, nu este de natură a justifica modificarea ei în modalitatea solicitată, soluția adoptată pe fondul cauzei fiind corectă.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 3041 C. proc. civ., înalta Curte a constatat că este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună modificarea sau casarea ei și prin urmare, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2435/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2442/2006. Contencios → |
|---|
