ICCJ. Decizia nr. 2522/2006. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2522/2006
Dosar nr. 6335/2/2005
Şedinţa publică din 29 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza în fond după casare, prin sentinţa civilă nr. 2013 din 30 noiembrie 2005, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL, a anulat pct. nr. 2 din dispozitivul deciziei nr. 408 din 17 iulie 2002, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, privind obligarea reclamantei la plata sumei de 54.794.848 lei, reprezentând majorări de întârziere şi a anulat procesul-verbal de control nr. 981 din 20 mai 2002.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanta nu a procedat la recalcularea impozitului pe profit, datorat pentru contractul de leasing nr. Mal 040 din 15 iunie 1999 şi nici nu a înregistrat în luna februarie 2002, în contul contabil „602", diferenţe de rectificare/stornare de cheltuieli aferente acestui contract de leasing, aşa cum au arătat autorităţile fiscale în actele administrative contestate.
Considerentele reţinute de instanţă au rezultat din balanţa contabilă întocmită de reclamantă la 28 februarie 2002 şi din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform celor stabilite prin Decizia nr. 353 din 25 ianuarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta-pârâtă Garda Financiară - Comisariatul General a arătat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5), în sensul că instanţa de fond nu a menţionat motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare, situaţie care face imposibilă exercitarea controlului judiciar.
De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii şi a probelor administrate în cauză.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că în faza procedurii administrative prevăzute de OUG 13/2001, intimata-reclamantă nu a invocat argumente de fond privind nelegalitatea stabilirii majorărilor de întârziere în sumă de 54.794.848 lei, singurul motiv de anulare a procesului-verbal de control fiind încălcarea art. 19 alin. (2) din OG nr. 70/1997, de către organul de control. Susţinerile făcute pentru prima dată în faţa primei instanţe nu puteau fi luate în considerare, întrucât legalitatea deciziei de respingere a contestaţiei se analizează numai în funcţie de motivele şi argumentele prezentate în baza procedurii administrative prealabile.
În fapt, a arătat recurenta-pârâtă, intimata-reclamată a înregistrat eronat pe cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, contravaloarea ratelor de leasing aferente contractului nr. MAL nr. 040 din 15 iunie 1999, considerându-l leasing operaţional, iar în luna februarie 2002 a procedat la recalcularea impozitului pe profit, prin reconsiderarea contractului ca fiind de leasing financiar.
Pentru suma de 29.509.478 lei, rezultată în plus ca urmare a recalculării impozitului pe profit în luna februarie 2002, intimata-reclamantă a depus la organul fiscal teritorial, cererea de compensare cu T.V.A. de rambursat nr. 1080 din 30 aprilie 2002, iar majorările de întârziere, în sumă de 54.794.848 lei, au fost calculate pentru perioada în care impozitul pe profit a fost diminuat.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa trebuia să înlăture concluziile raportului de expertiză contabilă, întrucât expertul a avut în vedere date consemnate în evidenţa financiar-contabilă după data încheierii procesului-verbal de control din 20 mai 2002, ceea ce duce la concluzia că la data efectuării controlului, evidenţa financiar-contabilă nu era întocmită la zi.
În ceea ce priveşte constatarea instanţei, că procesul-verbal de control a fost încheiat cu încălcarea art. 19 alin. (2) din OG nr. 70/1997, în sensul că perioada în care s-a derulat contractul de leasing, a mai fost verificată de Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 3, recurenta-pârâtă a arătat că este eronată, întrucât controlul Gărzii Financiare a vizat o altă perioadă de timp, decât cea consemnată în actul de control al organului fiscal teritorial, şi anume, dacă în luna februarie 2002 a fost calculat corect impozitul pe profit.
În drept, acest recurs a fost întemeiat pe prevederile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului pe care l-a formulat, recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în temeiul prevederilor OG nr. 51/1997, republicată, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, aprobată prin Legea nr. 90/1999 şi ale Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 686/1999, pentru aprobarea Normelor privind înregistrările operaţiunilor de leasing, în cazul leasingului financiar, astfel cum a fost calificat contractul nr. MAL 040/1999, reprezintă cheltuieli deductibile la stabilirea impozitului pe profit, doar cota de amortizare calculată conform prevederilor legale şi dobânda aferentă derulării contractului de leasing.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a arătat că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 19 alin. (2) din OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, pentru că intimata-reclamantă nu a adus nici un argument din care să rezulte că impozitul pe profit aferent lunii februarie 2002 a fost verificat anterior, iar alte motive de nelegalitate nu au fost invocate în contestaţie, conform art. 3 alin. (1) lit. c) din OUG 13/2001.
Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de înscrisurile depuse la dosarul de fond şi de prevederile legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate.
Sentinţa atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele pârâtelor, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.
În consecinţă, Curtea constată neîntemeiată critica vizând nemotivarea sentinţei, încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cuprinsă în recursul Gărzii Financiare - Comisariatul General.
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Obiectivele expertizei contabile efectuate în cauză au fost stabilite conform indicaţiilor cuprinse în Decizia de casare nr. 353 din 25 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar la soluţionarea cauzei a fost avut în vedere şi răspunsul la obiecţiunile formulate de intimata-pârâtă Garda Financiară Centrală.
În procesul-verbal nr. 991 încheiat la data de 20 mai 2002, organul de control a reţinut că în luna februarie 2002, societatea reclamantă a reconsiderat contractul de leasing nr. MAL 040, procedând la recalcularea impozitului pe profit, dar această afirmaţie, reluată şi în cererile de recurs, nu este susţinută de nici unul dintre înscrisurile depuse la dosar şi este infirmată de concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit pe baza verificării documentelor şi evidenţelor de specialitate, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ.
Recurentele-pârâte au făcut referire la o cerere de compensare a impozitului pe profit stabilit în plus cu T.V.A. de rambursat (cererea nr. 1080 din 30 aprilie 2002), dar nu au depus această cerere la dosar, pentru a se verifica dacă există vreo legătură între suma pentru care s-ar fi solicitat compensarea şi pretinsa sumă stabilită în plus cu titlu de impozit pe profit în urma unei reconsiderări a contractului de leasing nr. MAL 040 din 15 iunie 1999, reconsiderare care s-ar fi făcut din iniţiativa intimatei-reclamante şi care ar fi putut fi interpretată drept o împrejurare nouă care să justifice controlul.
Potrivit art. 19 alin. (1) din OG nr. 70/1997, aprobată prin Legea 64/1999, privind controlul fiscal, în vigoare în perioada supusă analizei, controlul fiscal se efectua o singură dată, pentru fiecare impozit şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevedea, prin excepţie de la alin. (1), că reverificarea unei anumite perioade era permisă dacă de la data încheierii controlului fiscal şi până la împlinirea termenului de prescripţie apăreau date suplimentare, necunoscute organului de control fiscal la data efectuării controlului, de natură să influenţeze sau să modifice rezultatele acestuia.
În procesul-verbal nr. 991 din 20 mai 2002 se prevede expres că obiectivul controlului îl constituie verificarea derulării, evidenţierii şi înregistrării în contabilitate a contractelor de leasing nr. AFIVPRO/112/1998 şi MAL nr. 040 din 15 iunie 1999 şi nicidecum verificarea impozitului pe profit pe luna februarie 2002, aşa cum se susţine în cererile de recurs, majorările de întârziere fiind calculate pentru perioada derulării contractului.
Modul de calcul al impozitului pe profit şi legalitatea înregistrărilor efectuate în contabilitate cu privire la contractul de leasing în discuţie mai fuseseră, însă, verificate, prin procesele-verbale depuse la dosarul de fond, astfel încât organul de control fiscal nu mai putea proceda, din oficiu, la recalificarea naturii contractului de leasing.
În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut în mod corect încălcarea prevederilor art. 19 din OG nr. 70/1997, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unor date suplimentare pentru perioada deja controlată.
Susţinerile reclamantei, privind inexistenţa unei recalculări a impozitului pe profit în luna februarie 2002, ca efect al reconsiderării contractului de leasing nr. MAL nr. 040 din 15 iunie 1999, nu sunt motive noi de nelegalitate cu privire la actele administrativ-fiscale, neinvocate în contestaţia administrativă, ci argumente în sprijinul ideii că procesul-verbal de control atacat a fost întocmit fără să existe date suplimentare ulterioare controalelor deja efectuate, în sensul art. 19 alin. (2) din OG nr. 70/1997.
În raport cu aceste considerente, Curtea constată că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea corectă a probelor administrative în cauză şi cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor legale invocate, neexistând motive de modificare sau casare a hotărârii, conform art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Garda Financiară - Comisariatul General şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2431/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2528/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
