ICCJ. Decizia nr. 2589/2006. Contencios. Anulare decizie emisă de Autoritatea pentru Străini. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2589/2006
Dosar nr. 2611/2005
nr. 10825/1/2005
Şedinţa publică din 6 iulie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 noiembrie 2004, reclamantul M.Y. a solicitat obligarea Autorităţii pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, să-i acorde regimul tolerării pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China.
În motivarea acţiunii arată că a solicitat pârâtei, să-i acorde regimul tolerării pe teritoriul României, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, cerere ce nu i s-a aprobat.
Mai arată că duce o viaţă de familie în România, împreună cu soţia şi fiul lor minor, care au drept legal de şedere, până la data de 19 mai 2005, că toţi trei se află în România de peste 5 ani, că soţia sa este asociată şi investitor la o firmă înregistrată în România şi nu-şi poate abandona afacerile şi că fiul lor a venit în România pentru reîntregirea familiei, iar prin obligarea sa de a părăsi această ţară, s-ar încălca dreptul la respectarea vieţii de familie, drept protejat şi garantat de Constituţia România şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 812 din 26 aprilie 2005, a admis acţiunea, în sensul că a anulat Decizia nr. 664264/CV/S1 din 2 noiembrie 2004, emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta, să-i acorde reclamantului, regimul tolerării în România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din OUG nr. 194/2002.
Instanţa reţine, în motivarea sentinţei, că soţia şi copilul reclamantului au drept de şedere în România şi beneficiază de protecţia persoanelor şi averilor, conform art. 18 din Constituţia României şi că îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viaţa familială, drept prevăzut de art. 26 din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar din împrejurările concrete ale cauzei nu rezultă că vătămarea acestui drept fundamental ar fi o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit de pârâtă, în sensul art. 49 alin. (2) din Constituţia României şi art. 8 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta a declarat recurs împotriva sentinţei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Consideră că instanţa de fond a apreciat greşit că reclamantul a avut motive obiective de natură să-l împiedice să părăsească teritoriul României, care să justifice acordarea tolerării.
Menţionează că nici o prevedere care reglementează regimul străinilor, nu stabileşte un drept al străinilor de a obţine tolerarea, iar Autoritatea pentru Străini îi poate tolera numai în condiţiile legii.
Arată că reclamantul are o şedere ilegală pe teritoriul României din data de 12 februarie 2003, când i s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere, în scopul desfăşurării de activităţi comerciale şi s-a dat dispoziţie de părăsire a teritoriului României, pe care nu a respectat-o, iar la data de 14 august 2003 a fost depistat cu şedere ilegală şi internat în Centrul de Cazare Otopeni, în vederea returnării.
Mai arată că procurorul a dispus luarea în custodie publică a reclamantului şi că cererea acestuia, de acordare a protecţiei, de către O.N.R., i-a fost respinsă la data de 7 octombrie 2004, iar la data de 13 octombrie 2004 a solicitat acordarea tolerării pe teritoriul României, cerere care, de asemenea, i s-a respins.
Susţine că voinţa reclamantului, de a locui, împreună cu soţia, în România, nu este un motiv obiectiv de natură să-l împiedice să părăsească teritoriul României sau să justifice acordarea tolerării şi nici nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Consideră că reclamantul poate să-şi reglementeze situaţia, legal, prin cerere de acordare a unei vize de reîntregire a familiei, conform art. 46 din OUG nr. 194/2002 şi că dispoziţiile din tratatele internaţionale invocate de reclamant, permit amestecul autorităţii publice naţionale, chiar şi în exercitarea dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie, dacă este prevăzut de lege şi este necesară apărarea ordinii de drept.
Intimatul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 98 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 194/2002, republicată, excepţie la care a renunţat ulterior.
Analizând motivele de recurs invocate, ţinând cont de materialul probator administrat şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Intimatul a solicitat să i se acorde regimul tolerării pe teritoriul României, în principal pentru a putea duce o viaţă de familie, împreună cu soţia şi copilul lor minor, aceştia având un drept legal de şedere pe teritoriul României, cerere ce i s-a admis de către instanţa de fond.
Recurenta-pârâtă, prin motivele de recurs invocate, susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală, pentru că intimatul-reclamant nu a făcut demersurile necesare pentru reglementarea situaţiei sale, rămânând ilegal în România, de la data de 14 august 2003, că nu se află în nici una din situaţiile de interzicere a returnării, că avea posibilitatea acordării unei vize pentru reîntregirea familiei şi că tratatele internaţionale permit amestecul autorităţilor publice naţionale, chiar şi în situaţii ca cea de faţă.
Înalta Curte va reţine, însă, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în conformitate cu prevederile art. 98 şi 99 din OUG nr. 194/2002, republicată, ale art. 22 alin. (2), art. 26 şi art. 49 alin. (2) din Constituţia României şi ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Trebuie reţinut că intimatul, începând cu anul 2003, de când i-a expirat dreptul de şedere în România, a făcut repetate demersuri pentru a-şi reglementa legal situaţia sa, fără să aibă câştig de cauză, astfel că a folosit dreptul acordat de dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 194/2002, ca motiv obiectiv invocat, fiind acela că familia sa locuieşte legal în România şi din această cauză doreşte reîntregirea familiei pe teritoriul României.
Mai trebuie ţinut cont că soţia sa locuieşte legal în România, încă din anul 1996, pentru desfăşurarea de activităţi comerciale, că soţii au un spaţiu de locuit asigurat şi venituri îndestulătoare şi că fiul lor locuieşte împreună cu aceştia.
Îndepărtarea intimatului de pe teritoriul României ar însemna o îngrădire a dreptului la viaţa familială, drept prevăzut de art. 26 din Constituţia României şi de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Nu s-a făcut dovada că această îngrădire ar fi o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, în sensul prevederilor art. 8 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Statul are, într-adevăr, dreptul suveran de a stabili prin legislaţia naţională, regimul juridic pentru străinii aflaţi pe teritoriul său, dar trebuie ţinut cont să nu fie încălcate drepturile fundamentale ale străinului, prevăzute de art. 6 alin. (1) şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cum prin îndepărtarea intimatului de pe teritoriul României s-ar încălca dreptul arestuia la viaţa de familie, drept fundamental prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Dreptului Omului şi cum acestuia îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 194/2002, republicată, se constată că recursul este nefondat şi urmează să fie respins ca atare, în temeiul art. 299 şi 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Autoritatea pentru Străini, împotriva sentinţei civile nr. 812 din 26 aprilie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2588/2006. Contencios. Anulare Hotărâre de... | ICCJ. Decizia nr. 2592/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
