ICCJ. Decizia nr. 308/2006. Contencios.. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 308/2006
Dosar nr. 1844/2005
nr. 7771/1/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2006
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 37 din 27 martie 2002, Colegiul jurisdicţional al municipiului Bucureşti a admis în parte actul de sesizare nr. 9305/46D/2001, al Procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Judeţeană Dolj, dispunând următoarele:
- obligarea pârâţilor M.G. şi B.P., la plata în solidar a sumei de 18.196.347 lei, reprezentând prejudiciu, plus daune, la nivelul taxei de scont a Băncii Naţionale a României, la data pronunţării (34,2%);
- obligarea C.N. P.R. SA, la plata către bugetul local, a sumei de 38.208.798 lei, reprezentând taxă autorizare construcţii, plus 8.469.100 lei, majorări de întârziere calculate până la data de 31 ianuarie 2001;
- respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului P.G., la plata sumei de 715.959.188 lei, reprezentând prejudiciu;
- obligarea pârâtului B.I., la plata către C.N. P.R. SA, a sumei de 21.598.749 lei, reprezentând prejudiciu, plus daune calculate la nivelul taxei de scont a Băncii Naţionale a României, la data pronunţării (34,2%);
- obligarea pârâţilor B.P. şi C.E., la plata în solidar către C.N. C.P. SA, a sumei de 7.366.636 lei, reprezentând prejudiciu, plus daune calculate la nivelul taxei de scont a Băncii Naţionale a României, la data pronunţării (34,2%), aplicată asupra sumei de 7.366.636 lei, începând cu data de 4 aprilie 2001, până la achitarea integrală a prejudiciului şi
- menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în sarcina pârâţilor B.I. şi C.E., până la concurenţa sumelor la care au fost obligaţi.
Împotriva sentinţei nr. 37/2002, a Colegiului jurisdicţional al municipiului Bucureşti, au declarat recursuri jurisdicţionale, C.N. P.R. SA, B.I. şi C.E., recursuri care au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 264/2003, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională.
Împotriva deciziei nr. 264/2003, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, au declarat recursuri, C.N. P.R. SA, B.I., C.E., B.P. şi M.G.
Prin Decizia nr. 8130 din 9 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de C.N. P.R. SA, B.I. şi C.E. şi s-a constatat nulitatea recursurilor declarate de B.P. şi M.G.
În considerentele deciziei nr. 8130 din 9 noiembrie 2004, s-a reţinut că suma de 18.196.347 lei este datorată, deoarece au fost acceptate la plată situaţii de lucrări prezentate de firma de construcţii, în care valoarea materialelor a fost majorată cu sume aferente cheltuielilor de transport, deşi aceste cheltuieli mai fuseseră o dată incluse în preţ.
Suma de 39.208.798 lei, reprezentând diferenţă taxă autorizare construcţii şi majorările de întârziere, este datorată, întrucât Direcţia Regională de Poştă Craiova nu a regularizat şi nu a virat la bugetul local, taxa pentru autorizaţia de construire nr. 70 din 15 noiembrie 1999, pentru sediul Oficiului Poştal Băileşti, ale cărei lucrări au fost recepţionate cu procesul-verbal nr. 15806 din 25 august 2000.
C.N. P.R. SA nu a virat la termen T.V.A. în sumă de 69.724.122 lei, fiind datorate majorări de întârziere de 21.598.749 lei, iar B.I., în calitate de director financiar, avea atribuţii privind asigurarea şi urmărirea modului de întocmire, circulaţie şi păstrare a documentelor justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate.
În fine, s-a mai reţinut că răspunderea numiţilor B.I. şi C.E. este o răspundere civilă delictuală, şi nu o răspundere materială. Temeiul juridic îl reprezintă dispoziţiile speciale ale Legii nr. 94/1992, care instituie răspunderea civilă delictuală pentru pagubele cauzate de administratorii, gestionarii, contabilii şi celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi sau care au participat cu aceştia la producerea unei daune.
Împotriva acestei ultime decizii nr. 8130 din 9 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat la data de 10 iunie 2005, contestaţie în anulare, C.E., susţinând, în esenţă, că în mod greşit, Curtea de Conturi i-a reţinut vinovăţia şi răspunderea pentru a fi semnat declaraţiile de impunere privind impozitele şi taxele locale, pe anii 1999 şi 2000 şi s-a apreciat în actul de control că ar rezulta un prejudiciu echivalent cu penalităţile de întârziere calculate la diferenţe de impozit. Contestatoarea a precizat că nu i se putea reţine vinovăţia pentru penalităţile calculate, întrucât nu avea ca sarcină de serviciu, întocmirea declaraţiilor, iar prejudiciul reţinut ca fiind produs, nu este consecinţa unei culpe, în sensul prevederilor Codului muncii. Art. 318 a fost indicat ca temei legal pentru prezenta contestaţie în anulare.
În ceea ce îl priveşte pe B.I., este de menţionat că prin Decizia civilă nr. 3898 din 21 iunie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, o primă contestaţie în anulare promovată împotriva aceleiaşi decizii nr. 8130 din 9 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu au fost invocate motive dintre cele prevăzute expres de art. 317 şi 318 C. proc. civ.
Întrucât în cauza de faţă, în cadrul procesual al contestaţiei în anulare introduse de contestatoarea C.E., B.I. a menţionat că a formulat o nouă contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii şi pentru aceleaşi motive, instanţa urmează să examineze ambele contestaţii formulate, în raport cu prevederile art. 317 şi 318 C. proc. civ., în condiţiile în care nici unul dintre cei doi contestatori nu a precizat în ce anume constă eroarea materială care a condus la pronunţarea soluţiei contestate sau care este motivul de recurs necercetat.
Analizând, aşadar, conţinutul ambelor contestaţii în anulare, prin prisma art. 317 şi 318 C. proc. civ., potrivit cu care, numai pentru motive strict determinate şi limitativ prevăzute, o astfel de cale de atac, extraordinară, de retractare poate fi formulată, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt fondate şi urmează a fi respinse.
Contestatorii au invocat şi reiterat practic motivele de recurs şi apărările ridicate cu acea ocazie, însă acestea nu pot fi reanalizate pe calea contestaţiei în anulare, care în sistemul procesual român nu reprezintă o nouă judecată în recurs.
Nici unul dintre motivele contestaţiilor în anulare de faţă nu face parte din categoria celor ce nu ar fi putut fi invocate în recurs, după cum nu se poate susţine nici împrejurarea că hotărârea instanţei de recurs, contestată de cei doi contestatori, este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul textelor de lege ce reglementează această procedură.
Faţă de cele menţionate, urmează, aşadar, conform art. 320 C. proc. civ., a se respinge ambele contestaţii în anulare, ca nefondate, nici unul dintre motivele expres prevăzute de lege ce permit promovarea acestei căi de atac, nefiind dovedit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţiile în anulare formulate de C.E. şi de B.I. cu privire la Decizia nr. 8130 din 9 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 307/2006. Contencios. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 315/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
