ICCJ. Decizia nr. 3227/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3227/2006
Dosar nr. 12849/1/2005
Şedinţa publică din 3 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 8 decembrie 2004 şi completată ulterior, D.C. a solicitat anularea deciziilor nr. 906 din 28 octombrie 2004 şi nr. 4 din 27 ianuarie 2005, emise de Casa de Asigurări a Avocaţilor, precum şi obligarea acestei pârâte să procedeze la recalcularea pensiei de retragere definitivă din profesia de avocat.
De asemenea, a cerut obligarea pârâtei să-i plătească, cu începere de la data de 1 decembrie 2004, o pensie de asigurări sociale în profesia de avocat, în sumă de 17.782.663 lei, precum şi suma de 223.706.280 lei, reprezentând diferenţa reactualizată de la data de 1 mai 2005, dintre pensia în plată şi pensia cuvenită potrivit legii, de la data de 28 noiembrie 2001.
În cadrul întâmpinării depuse, pârâta a invocat excepţia de necompetentă materială a instanţei sesizate, respectiv Curtea de Apel Ploieşti şi a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 56 din 8 aprilie 2005, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că o atare soluţie se impune în raport cu obiectul litigiului, cu prevederile art. 72 şi 138 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, precum şi de art. 155 din Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 3786 din 15 iunie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
S-a reţinut, pe de o parte, că prima instanţă a aplicat corect normele de competenţă materială prevăzute în art. 156 din Legea nr. 19/2000 şi art. 138 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări Sociale a Avocaţilor, iar pe de altă parte, că nu există temei pentru admiterea excepţiei de nelegalitate a acestor din urmă norme juridice, care sunt concordante cu regula de competenţă teritorială stabilită de legea cadru din materia drepturilor de asigurări sociale.
Şi ultima hotărâre judecătorească a fost atacată de către D.C., cu contestaţie în anulare.
Invocând dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat în cauză, fără să cerceteze motivele de casare formulate „în esenţa lor".
Totodată, s-a omis examinarea motivului de recurs care se referă la nelegalitatea dispoziţiei statutare adoptată de Uniunea Avocaţilor din România, în ceea ce priveşte instanţa competentă a soluţiona astfel de pricini.
Contestaţia în anulare nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Condiţiile prevăzute de această normă legală procesuală pentru admisibilitatea cererii de retractare, nu sunt îndeplinite, de vreme ce rezultă fără echivoc din considerentele deciziei nr. 3786 din 15 iunie 2005, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a examinat recursul declarat de D.C., care se limita la măsura declinării competenţei dispusă de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru soluţionarea litigiului dintre părţi.
S-a reţinut că rezolvarea dată excepţiei de necompetentă materială, invocată de pârâtă prin întâmpinare, este legală, întrucât pentru drepturile de asigurări sociale cuvenite avocaţilor nu sunt prevăzute norme de competenţă materială derogatorii de la dreptul comun în jurisdicţia asigurărilor sociale, reglementată prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
De asemenea, s-a apreciat că instanţa de fond a aplicat corect prevederile art. 156 din legea respectivă, care stabilesc că pentru cererile îndreptate împotriva casei naţionale şi a caselor teritoriale de pensii, este competentă instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.
O reglementare identică se regăseşte în dispoziţiile art. 138 alin. (1) din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, conform cărora, litigiile se soluţionează la instanţele de la domiciliul pârâtului.
Cât priveşte excepţia de nelegalitate a acestei prevederi statutare, instanţa de control judiciar a considerat că ea nu poate fi primită, deoarece această normă nu contravine regulii de competenţă teritorială cuprinsă în legea cadru, din materia drepturilor de asigurări sociale.
Având în vedere că instanţa de recurs nu a omis să cerceteze unicul motiv de casare formulat de D.C. şi cu o motivare amplă, a respins recursul sub ambele aspecte analizate, urmează a se respinge contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.C. împotriva deciziei nr. 3786 din 15 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2006.
← ICCJ. Decizia nr. 3226/2006. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3231/2006. Contencios. Suspendare executare... → |
---|