ICCJ. Decizia nr. 324/2006. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 324/2006
Dosar nr. 8230/2004
nr. 26917/1/2004
Şedinţa publică din 1 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2004, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 13 septembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, în dosarul nr. 1514/2004, solicitând admiterea recursului şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă (respectiv, şi pentru sumele reprezentând T.V.A. pentru activităţi nebancare).
În motivarea recursului se susţine că atât reclamanta, în acţiune, cât şi expertul contabil desemnat în cauză a efectua expertiza dispusă de instanţă, nu motivează în nici un fel afirmaţia potrivit căreia activitatea de verificare a garanţiilor prezentate de clienţi pentru obţinerea creditului, reprezintă o componentă a comisionului general de analiză perceput la acordarea creditelor.
A mai precizat recurenta că nici nu există nici un act ori vreun alt mijloc de probă, care să fundamenteze concluziile expertului contabil, astfel încât concluziile expertului rămân la valoarea de simple afirmaţii, neputând să stea la baza hotărârii instanţei.
Mai mult, a precizat recurenta, din cuprinsul acţiunii reclamantei, precum şi din actele depuse de reclamantă, în susţinerea acţiunii, nu reiese în nici un fel, în ce constă activitatea de analiză, în vederea acordării de credite, desfăşurată de bancă, pentru a se putea stabili că verificarea garanţiilor face parte din activitatea de creditare.
S-a mai susţinut de recurentă că, prin concluziile sale, în ceea ce priveşte activităţile bancare, concluziile expertului contabil exced cadrului legal stabilit prin Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară şi Legea nr. 58/1998, legea bancară. Astfel, a precizat recurenta, potrivit art. 15 - 24 din Legea nr. 33/1991 şi a art. 8 din Legea nr. 58/1998, printre activităţile bancare, nu figurează şi aceea de evaluare a patrimoniului, deci reclamanta nu poate beneficia de scutirea de T.V.A., deci în mod corect organele de control au stabilit că reclamanta are obligaţia plăţii de T.V.A. pentru veniturile obţinute din aceste activităţi.
Recurenta a mai menţionat în recursul declarat că verificarea garanţiilor prezentate de clienţi pentru obţinerea creditelor, este o activitate de evaluare a patrimoniului (respectiv a bunului, mobil sau imobil, care reprezintă garanţia).
S-au mai invocat de recurentă, în sprijinul recursului declarat, dispoziţiile OUG nr. 33/1998, cu privire la modificarea şi completarea art. 6 din OG nr. 3/1992, privind T.V.A., din care rezultă că băncile, persoane juridice române, sunt scutite de T.V.A. pentru activităţile prevăzute de Legea bancară nr. 58/1998, cu excepţia activităţilor menţionate la pct. 1 - 6, printre care şi prestările de servicii care nu sunt efectuate în exclusivitate de bănci, ca de exemplu: expertizele de studii de fezabilitate, acordare de consultanţă, evaluări de patrimoniu, închirieri de spaţii, cazare, etc.
Deci, cum activitatea de evaluare de patrimoniu a clienţilor la acordarea de credite nu face parte din activităţile bancare stabilite de Legea bancară nr. 58/1998 (şi anterior de Legea nr. 33/1991); art. 6 pct. A lit. h) din OG nr. 3/1992, republicată, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 33/1998 şi cum această activitate nici nu face parte din activităţile efectuate în exclusivitate de către bănci, rezultă că activitatea de evaluare a patrimoniului nu este scutită de T.V.A.
Sentinţa nr. 1700 din 13 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a mai fost atacată şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili care a susţinut, de asemenea, modificarea sentinţei atacate şi în fond, respingerea acţiunii promovate de reclamanta B.C.A. SA.
S-a susţinut că instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 105 alin. (2) (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Astfel, s-a considerat de instanţă că Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili are calitate procesuală pasivă, deşi în cauză, actele administrative atacate sunt Decizia nr. 813 din 30 mai 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice şi procesul-verbal nr. 10030 din 5 mai 2001, emis de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, întrucât Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în raport cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3/2003, are în administrare B.C.A., ca urmare a intrării în faliment. Recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili susţine că nu are calitate procesuală pasivă.
Cât priveşte fondul cauzei, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, întrucât evaluarea de patrimoniu nu este o prestare de serviciu efectuată în exclusivitate de bancă, pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de T.V.A.
Sentinţa nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, a mai fost recurată şi de SC B.C.A. SA (bancă în faliment), susţinându-se că se impune restituirea de la bugetul statului, a sumei de 4.000.394.881 lei, în loc de 1.297.139.727 lei, reprezentând impozit pe profit virat în plus în anul 1998.
Recurenta a susţinut că prin acest recurs contestă doar sumele referitoare la impozitul pe profit şi la majorările de întârziere aferente prin neluarea în calcul a provizioanelor deductibile fiscal, calculate conform Normelor Băncii Naţionale a României nr. 3/1994 şi cu prevederile HG nr. 335/1995, celelalte obligaţii de plată stabilite prin procesul-verbal de control nr. 10030 din 3 ianuarie 2001 şi a deciziei nr. 813 din 30 mai 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, fiind desfiinţate de instanţă.
A mai precizat recurenta că nu datorează penalităţi de întârziere, întrucât a făcut cerere de restituire a acestor sume, care, de altfel, fuseseră plătite.
A considerat recurenta, că nu datora impozit pe profit, întrucât nivelul provizioanelor de risc era corect stabilit de bancă.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că Decizia prin care Ministerul Finanţelor Publice a respins plângerea băncii, referitoare la diminuarea impozitului pe profit, a fost întemeiată pe adresa nr. 142019/2000 ,a Direcţiei Impozite Directe, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi, deci, nu-i este opozabilă.
A mai susţinut recurenta SC B.C.A. SA, că nu se mai puteau calcula majorări de întârziere după data deschiderii falimentului, considerând că majorările de întârziere au semnificaţia „dobânzilor".
Din actele cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin sentinţa nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, s-a admis în parte cererea formulată de SC B.C.A. SA, prin lichidator SC M.S. SA, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. S-a anulat procesul-verbal din 3 ianuarie 2001 şi Decizia nr. 813 din 30 mai 2001, în ceea ce priveşte plata de T.V.A., în sumă de 204.391.901 lei şi majorări de întârziere aferente T.V.A., în sumă de 477.260.377 lei.
S-a exonerat reclamanta de plata acestor sume.
S-au menţinut actele administrative atacate, pentru suma de 2.703.255.154 lei impozit pe profit şi 844.203.018 lei, majorări de întârziere. Pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la 5 milioane lei, onorariu de expert către reclamantă.
S-a reţinut că prin sentinţa nr. 1562 din 20 noiembrie 2001, pronunţată în dosarul nr. 1465/2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de SC B.C.A. SA, prin SC R.V.A. SA, în calitate de lichidator, împotriva pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti.
Prin Decizia nr. 1094 din 18 martie 2003, pronunţată în dosarul nr. 799/2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, reţinând necesitatea efectuării unei expertize tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art. 1 şi 2 din HG nr. 335/1997 şi în raport cu acesta, care este impozitul pe profit datorat.
Instanţa de fond a făcut menţiunea că potrivit deciziei de casare invocată, lucrarea de specialitate este necesară, şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a garanţiilor, urmând a se aprecia şi în legătură cu aplicabilitatea art. 6 din OG nr. 3/1992.
Instanţa de fond a constatat că prin Decizia nr. 813 din 30 mai 2001, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia reclamantei împotriva procesului-verbal din 3 ianuarie 2001, pentru sumele privind impozit pe profit, în sumă de 2.703.255.154 lei, majorări de întârziere în sumă de 844.203.018 lei, T.V.A. aferentă unor activităţi nebancare în sumă de 204.491.901 lei, majorări de întârziere aferente T.V.A., în sumă de 477.260.377 lei.
Instanţa de fond a reţinut că asupra impozitului pe profit, în sumă de 2.703.255.154 lei şi a majorărilor de întârziere aferente, în valoare de 844.203.018 lei, reclamanta a constituit provizioane peste limitele prevăzute de art. 1 şi 2 din HG nr. 335/1995 (fapt arătat şi de raportul de expertiză de la pag. 65).
Ca atare, confirmându-se susţinerea organelor de control, conform cărora, stabilirea incorectă a nivelului provizioanelor de risc, a condus la majorarea cuantumului cheltuielilor cu provizioanele deductibile fiscal, având drept consecinţă, diminuarea profitului fiscal şi implicit, a impozitului pe profit datorat de unitatea bancară, instanţa de fond a respins cererea SC B.C.A. SA privind neplata impozitului pe profit de 2.703.255.154 lei. Majorările de întârziere în sumă de 844.203.018 lei au fost calculate până la 30 noiembrie 2000. De observat că, reclamanta a intrat în faliment la 25 mai 1999. Până la această dată de 25 mai 1999 nu pot fi invocate prevederile Legii nr. 64/1995, iar după această dată este de reţinut că prevederile legii se aplică numai în ceea ce priveşte dobânda, iar nu şi în privinţa majorărilor de întârziere datorate de reclamantă, pentru care este o procedură specială reglementată de OG nr. 11/1996.
Susţinerea reclamantei, că noţiunea de dobândă şi penalităţi de întârziere este aceeaşi, este numai opinia acesteia, nesusţinută de nici o dispoziţie legală şi care ignoră însăşi izvorul juridic al celor 2 noţiuni juridice diferite.
Este de observat că în privinţa constituirii provizioanelor depuse peste limita legală, instanţa de fond a admis soluţia corectă, astfel încât sub acest aspect, recursul societăţii bancare împotriva sentinţei nr. 1700/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, este neîntemeiat.
De observat că în susţinerea recursului, recurenta SC B.C.A. SA nu a invocat nici o probă care să infirme situaţia reţinută de instanţa de fond sub acest aspect şi confirmată de expertiza tehnică, astfel încât recursul recurentei-reclamante este neîntemeiat sub acest aspect.
Cât priveşte plata de T.V.A. pentru activităţi nebancare, în sumă de 204.391.901 lei şi majorări de întârziere de 477.260.377 lei, instanţa de fond a reţinut în acord cu concluziile raportului de expertiză că reclamanta-recurentă SC B.C.A. SA nu datorează aceste sume, întrucât activitatea desfăşurată de bancă, de verificare a garanţiilor prezentate de clienţi pentru obţinerea creditului, reprezintă o componentă a comisionului general de analiză perceput la acordarea creditelor. Aşa fiind, instanţa de fond a anulat procesul-verbal din 3 ianuarie 2001 şi Decizia nr. 813 din 30 mai 2001, în ceea ce priveşte plata T.V.A. şi majorările de întârziere aferente.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sub acest aspect, sentinţa instanţei de fond este nelegală şi urmează a fi modificată.
Este cert că SC B.C.A. SA a obţinut venituri din activitatea de prestare servicii nespecifice băncii şi care nu este exceptată de la plata de T.V.A., prin Legea bancară nr. 58/1998, respectiv din activitatea de evaluări de patrimoniu, cu ocazia solicitării şi acordării de credite.
Pentru a fi scutită de T.V.A., această activitate a băncii trebuia [Legea bancară nr. 58/1998, art. 6 pct. A lit. h) din OG nr. 3/1992, aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 33/1998] să îndeplinească cumulativ două condiţii:
- să facă parte din activităţile bancare stabilite de legea bancară;
- să fie efectuate în exclusivitate de către bănci.
Activitatea de evaluare a patrimoniului nu este o activitate exclusivă a băncilor, astfel încât nu poate fi scutită de T.V.A.
Aşa fiind, recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (din Ministerul Finanţelor Publice) şi de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti fiind întemeiate, urmează a fi admise şi a se modifica sentinţa atacată, respingându-se acţiunea reclamantei SC B.C.A. SA.
Este de observat că instanţa de fond a greşit, invocând expertiza efectuată în cauză, atunci când aceasta a stabilit prin depăşirea competenţei (acest lucru putându-se face numai motivat şi de instanţă), că activitatea de evaluare a patrimoniului, chiar fără a fi atribuţia exclusivă a băncii, beneficiază de neplata T.V.A. pentru veniturile realizate. Această apreciere trebuie făcută numai de instanţă, în raport cu reglementarea legală în materie, iar nu de expert.
Mai este de observat că potrivit Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 3/2003, începând cu 1 ianuarie 2003, SC B.C.A. SA a trecut în administrarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel încât Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili are calitate procesuală pasivă, excepţia lipsei calităţii de calitate procesuală pasivă fiind neîntemeiată.
De altfel, prin sentinţa comercială nr. 782 din 18 iunie 2004, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, s-a admis în parte contestaţia formulată de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, la tabloul tuturor obligaţiilor debitoarei SC B.C.A. SA, în contradictoriu cu lichidatorul judiciar SC M.S. SA şi s-a dispus înscrierea creanţei Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, în tabelul creditorilor, sub condiţia suspensivă. Totodată, s-a respins excepţia tardivităţii şi s-a fixat termen pentru continuarea procedurii la 10 septembrie 2004.
Deci, în cauză, urmează a fi admise recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, conform art. 312 C. proc. civ., cu consecinţa juridică a modificării sentinţei nr. 1700/2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, întrucât actele administrative atacate, respectiv Decizia nr. 813 din 30 mai 2001 a Ministerului Finanţelor Publice şi procesul-verbal din 3 ianuarie 2001, sunt acte administrative legale.
Cât priveşte recursul declarat de SC B.C.A. SA, pentru considerentele din Decizia de faţă, sus citate, va fi respins, neputându-se accepta cererea recurentei că nu datorează sumele referitoare la impozitul pe profit şi majorările de întârziere aferente privind provizioanele de risc constituite ilegal, deci neputând invoca deductibilitatea fiscală.
De precizat că susţinerea că Decizia Ministerului Finanţelor Publice s-a întemeiat pe o adresă care, după aprecierea recurentei ar fi trebuit a fi publicată în Monitorul Oficial, este nerelevantă juridic cauzei. Ceea ce s-a atacat în cauză, este Decizia Ministerului Finanţelor Publice (nr. 813 din 30 mai 2001), act administrativ legal, potrivit probelor administrate în cauză.
Aşa fiind, potrivit art. 312 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti.
Admite recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1700 din 13 septembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi pe fond, respinge acţiunea formulată de SC B.C.A. SA, prin lichidator SC M.S. SA, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de SC B.C.A. SA, prin lichidator SC M.S. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 321/2006. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 326/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
