ICCJ. Decizia nr. 3244/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la data de 19 ianuarie 2006, reclamantul U.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, să se dispună anularea hotărârii nr. 4476 din 9 decembrie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care reclamantului să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada septembrie 1942 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor bănești curente, începând cu 1 octombrie 2005.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că în mod greșit i s-a respins cererea de recunoaștere a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pe considerentul că, în urma ocupării Ardealului de Nord de către trupele maghiare, după Dictatul de la Viena din 1940, refugierea reclamantului și a familiei sale s-a făcut pe teritoriul aflat sub administrație maghiară și, ulterior, la Budapesta.
Prin sentința nr. 36/F din 20 februarie 2006, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului U.A., a anulat hotărârea nr. 4476 din 9 decembrie 2005, emisă de pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada mai 1942 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor bănești cuvenite începând cu 1 iunie 2005.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost persecutat din motive etnice, fiind obligat să se refugieze împreună cu familia din orașul Brașov, în localitatea Aita Mare, Covasna și, ulterior, la Budapesta. Totodată, s-a mai reținut că refugierea familiei reclamantului a fost determinată de retragerea autorizațiilor de ședere, desfacerea contractelor de muncă ale persoanelor angajate, interzicerea accesului copiilor în școli, imposibilitatea de a folosi limba maghiară și alte modalități de persecuție.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta susține că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov excede cadrului legal instituit de Legea nr. 189/2000, în care se încadrează persoanele refugiate din Ardealul de Nord ocupat vremelnic de trupele hortiste, ca urmare a Dictatului de la Viena și cele refugiate din Basarabia și Bucovina de Nord, ca urmare a ultimatumului U.R.S.S. din iunie 1940. Recurenta concluzionează că este necesar ca persoana respectivă să părăsească teritorii ocupate, iar orașul Brașov nu a fost ocupat.
Totodată, recurenta apreciază că reclamantul nu a făcut dovada persecuției etnice, susținerile martorilor audiați nefiind coroborate cu alte mijloace de probă.
Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate decât cea de domiciliu le-au fost asimilate și cele expulzate, refugiate, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.
Mai trebuie avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 61din O.U.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovada situațiilor care cad sub incidența acestui act normativ, poate fi făcută prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Susținerile recurentei, referitoare la faptul că Legea nr. 189/2000 ar fi aplicabilă numai anumite categorii de persoane refugiate, nu pot fi reținute, deoarece actul normativ menționat nu face nicio distincție în ceea ce privește teritoriile în care trebuie să se găsească localitatea de domiciliu sau cea de refugiu.
Criteriul determinant în acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 îl reprezintă împrejurarea ca refugierea să se fi produs ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate.
Or, în această privință, declarația martorului B.J. și înscrisurile depuse la dosarul cauzei evidențiază cu claritate motivele care au determinat familia reclamantului să se refugieze, motive care pot fi considerate ca fiind manifestări ale persecuției de natură etnică.
Nu poate fi primit nici motivul de recurs potrivit căruia declarația de martor trebuia să fie coroborate cu alte probe, deoarece această cerință nu este cuprinsă în actul normativ care reglementează materia și în care se menționează în mod expres posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă prevăzut de lege.
Rezultă că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, fiind respins recursul declarat, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3283/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3220/2006. Contencios → |
|---|
