ICCJ. Decizia nr. 3317/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3317/2006
Dosar nr. 10659/1/2006
Şedinţa publică din 10 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 101 din 19 mai 2006, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea introdusă de C.R.
Cu privire la excepţia de tardivitate, instanţa de fond a stabilit că aceasta este neîntemeiată, întrucât pârâta nu a făcut dovada tardivităţii introducerii acţiunii de către reclamantă, prin borderoul depus în instanţă făcându-se dovada că a fost depusă la poştă la data de 25 iulie 2003 o recomandată către reclamanta C.R., dar nu şi împrejurarea că acea recomandată reprezenta comunicarea hotărârii nr. 4276/2003 emisă de pârâtă.
Cât priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada refugiului său din motive de persecuţie etnică pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 şi că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a stabilit că, în mod corect, Casa de Pensii Satu Mare a acordat drepturile corespunzătoare dispoziţiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 11 mai 1942 - 6 martie 1945.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta C.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivare, recurenta a arătat că i-a fost strămutat domiciliul din comuna Orţâţa, judeţul Sălaj, în municipiul Braşov, în anul 1940, însă documentele justificative de stabilire a calităţii de refugiată din motive de persecuţie etnică i-au fost întocmite mult mai târziu.
A mai arătat recurenta, că nu este relevant faptul că unul din martori este chiar fratele său, întrucât textul de lege prevede că martorul trebuie să se fi aflat în aceeaşi situaţie cu solicitantul şi că acesta este cel mai îndreptăţit să cunoască situaţia strămutării.
Prin cererea depusă la data de 2 august 2006, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenta a solicitat obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale şi materiale.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoare:
Conform art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 şi 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Totodată, prin art. 61 din OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada situaţiilor la care se referă ordonanţa menţionată se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din HG nr. 127/2002, „în lipsa actelor oficiale, dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori".
Din certificatul de refugiaţi eliberat în municipiul Braşov, la data de 1 noiembrie 1945, rezultă că recurenta, cu numele purtat anterior căsătoriei B.R., s-a născut în comuna Orţâţa, judeţul Sălaj şi că s-a refugiat din această localitate, în comuna Cornetu, la data de 11 mai 1942.
Curtea nu poate reţine ca fondat motivul de recurs potrivit căruia trebuie luate în considerare declaraţiile autentificate ale martorilor, atâta vreme cât la dosarul pricinii au fost administrate dovezi emise de către autorităţi competente şi această împrejurare este prevăzută expres în textele actelor normative menţionate anterior.
Analizând cererea recurentei depusă în faţa instanţei de recurs privind obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale şi materiale, către recurentă, în raport cu dispoziţiile art. 3041 şi 316, coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reţine că o astfel de cerere nu poate fi primită în această fază procesuală, neputându-se schimba obiectul cererii şi nici introduce cereri noi, motiv pentru care o va respinge ca inadmisibilă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat judicios prevederile legale aplicabile în materie, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică, apreciind corect materialul probator administrat în cauză, urmând ca în temeiul art. 312 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.R. împotriva sentinţei civile nr. 101 din 19 mai 2006 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3315/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3319/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
