ICCJ. Decizia nr. 3329/2006. Contencios

Decizii ICCJ 2006 (Contencios administrativ)

Prin acțiunea înregistrată la data de 11 august 2000, reclamanta SC A.U. SA București a chemat în judecată Ministerul Transporturilor, S.N. A.I. SA București Băneasa, Primăria municipiului București și Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie a municipiului București, solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună: anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M09 nr. 0733, emis la data de 4 aprilie 2000, de Ministerul Transporturilor, în beneficiul S.N. A.I. SA București Băneasa, pentru suprafața de 387.514,68 mp, în ceea ce privește terenul în suprafață de 89.830 mp, aflat în patrimoniul și în folosința SC A.U. SA București; constatarea, recunoașterea și atestarea în beneficiul reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 89.830 mp, pe care le are în patrimoniu de la înființare, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor de a le elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru suprafața respectivă; obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor la repararea prejudiciului cauzat prin refuzul de a-i elibera reclamantei, certificatul de atestare cerut și obligarea pârâților la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Totodată, reclamanta a cerut, în baza dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 29/1990, suspendarea de urgență și fără citarea părților, a actului a cărui anulare parțială o solicită.

în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, deși a solicitat pârâtului Ministerul Transportului, în baza dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafață de 89.830 mp, pe care le are în patrimoniu și le folosește efectiv, fără întrerupere, de la înființarea întreprinderii de Aviație Utilitară în anul 1964, (fiind succesoarea în drepturi a acestei întreprinderi) și era cunoscut că suprafața de teren de 89.830 mp era disputată, împrejurare ce rezultă din minuta încheiată cu ocazia întâlnirii între reprezentanții reclamantei și cei ai R.A. A. SA București Băneasa, întâlnire organizată de Ministerul Transporturilor, prin Direcția Serviciilor de Transport Aerian, totuși, pârâtul Ministerul Transporturilor a eliberat certificatul a cărui anulare parțială s-a solicitat.

Procedându-se la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în beneficiul Aeroportului București Băneasa și pentru terenul de 89.830 mp, în opinia reclamantei, i s-au vătămat grav drepturile asupra terenului pe care îl are efectiv și neîntrerupt în patrimoniu de 36 de ani, perioadă în care nu s-au emis pretenții pentru acest teren și pentru care a plătit, constant, impozitul pentru terenul ocupat și pentru construcțiile de pe acesta.

A mai arătat reclamanta, că certificatul de atestare s-a eliberat pentru o suprafață de 387,5 ha, cu toate că Aeroportul Băneasa inițial a declarat că deținea în administrare și în patrimoniu numai 236 ha, fapt confirmat, ca atare, și în preavizul nr. 536 din 19 iulie 1997 al Consiliului Local al municipiului București - Direcția de Urbanism și Amenajarea Teritoriului, actul fiind emis, fără ca în prealabil să se fi clarificat solicitarea sa privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de circa 9 ha aflat în administrare și folosința sa. Aceasta, arată reclamanta, în condițiile în care chiar delegația R.A. A. SA București Băneasa susține că terenul este proprietate publică.

în cauză s-au formulat mai multe întâmpinări.

Astfel, pârâta S.N. A.I. SA București Băneasa a formulat întâmpinare, solicitând, pe de o parte, a se constata că cererea reclamantei nu este de competența instanței de contencios administrativ, iar, pe de altă parte, că aceasta este și neîntemeiată, întrucât reclamanta, spre deosebire de societatea pârâtă, nu a făcut dovada titlurilor deținute asupra "terenurilor utilizate" din incinta aeroportului, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat este legal, fiind emis cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, în cauză a formulat întâmpinare și Ministerul Transporturilor, solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că pârâta S.N. A.I. SA București Băneasa a făcut dovada că îndeplinește toate condițiile prevăzute de H.G. nr. 834/1991 (titlu și documentație), iar terenurile cuprinse în certificat nu au aparținut domeniului public al Statului, ci domeniului privat al Statului, nefiind cuprinse în suprafața respectivă infrastructurile de aeroport.

Cu privire la capătul de cerere referitor la prejudiciu, pârâtul susține că reclamanta nu a precizat în ce constă și cuantumul acestuia și nici nu a făcut dovada existenței lui. Referitor la cererea de suspendare, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate a unei astfel de solicitări.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1761 din 18 decembrie 2000, a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată, reținând, în esență, că din probele administrate nu rezultă că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

Prin decizia nr. 1133 din 26 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 1761/2000, a casat această sentință și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea suplimentării probelor și pentru a se proceda conform dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., cu referire expresă la evoluția drepturilor celor două societăți în raport cu succesiunea actelor normative aplicabile.

Rejudecând în fond pricina, după suplimentarea probatoriilor, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 489 din 10 martie 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, obligând-o pe aceasta, și la plata cheltuielilor de judecată către S.N. A.I. SA București Băneasa.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, în esență, că, spre deosebire de pârâta S.N. A.I. SA București Băneasa care și-a dovedit dreptul de administrare asupra terenului proprietate privată a statului, până la emiterea H.G. nr. 524/1998, reclamanta nu și-a dovedit dreptul de administrare asupra terenului în litigiu, H.C.M. nr. 479/1964 și H.G. nr. 1248/1990 nefăcând trimitere la vreun drept în sensul susținut de reclamantă, nici măcar la unul de folosință. în ceea ce privește raportul de expertiză, instanța de fond a reținut că îl înlătură, cu excepția părții privind delimitarea suprafeței.

Concluzionând, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea criteriilor nr. C/311 din 28 februarie 1992, emise de Ministerul Transporturilor, aceste criterii fiind îndeplinite, însă, de pârâta S.N. A.I. SA București Băneasa, titlul acesteia fiind preferabil.

Și împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC A.U. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 - 10, art. 305,art. 312,art. 315 și art. 212 alin. (1) C. proc. civ., H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 479/1964, Legea nr. 213/1998 și Constituția României.

în dezvoltarea motivelor de recurs, SC A.U. SA susține că în mod greșit instanța de fond nu a reținut că pârâta nu îndeplinea condițiile legale pentru a i se elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat, întrucât, pe de o parte, acesta se referă și la terenuri ce aparțin domeniului public, precum și la terenul de 89.830 mp aflat în patrimoniul său. Pe de altă parte, arată recurenta, pârâta S.N. A.I. SA București Băneasa nu îndeplinea condițiile legale prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Mai arată recurenta că, deși a devenit ope legis (Legea nr. 15/1990), proprietara terenului în suprafață de 89.830 mp pe care îl are în patrimoniu de la înființare, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, totuși instanța de fond nu a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990.

în opinia recurentei, instanța de fond în mod greșit a menținut concluziile raportului de expertiză, doar în ceea ce privește delimitarea suprafețelor, deși obiectivele stabilite erau menite să clarifice probleme esențiale legate de eliberarea certificatului atacat, iar dacă instanța considera că nu e lămurită, putea să dispună întregirea acesteia sau efectuarea unei alte expertize.

Totodată, arată recurenta, instanța de fond a formulat considerente greșite și referitor la înscrisurile în C.F. nr. 8741, C.F. nr. 15865 și intabularea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, prin transcrierea în C.F. nr. 8541.

Printr-un alt motiv de recurs se susține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere referitor la suspendarea actului administrativ atacat, în baza art. 9 din Legea nr. 29/1990 și nici la obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor, la repararea prejudiciului cauzat prin refuzul de a-i elibera certificatul solicitat.

în plus, arată recurenta-reclamantă, instanța de fond a omis să precizeze participarea pârâtei Primăria municipiului București, la dezbateri, deși aceasta a fost legat citată și a pus concluzii în ședința publică din data de 10 martie 2004, eroare care face inopozabilă hotărârea atacată față de această pârâtă.

Intimații-pârâți S.N. A.I. SA București Băneasa și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului nu au formulat întâmpinări, ci doar concluzii scrise în care și-au exprimat detaliat poziția față de cererea de recurs.

înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004, a admis recursul declarat de SC A.U. SA București împotriva sentinței civile nr. 489 din 10 martie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, a casat sentința atacată și pe fond, a admis în parte acțiunea reclamantei.

Prin aceeași decizie s-a anulat parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M09 nr. 0733 din 4 aprilie 2000, emis de Ministerul Transporturilor, pentru S.N. A.I. SA București Băneasa, doar în ce privește terenul în suprafață de 89.830 mp și a fost obligat Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului să emită pentru SC A.U. SA București, certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafața de 89.830 mp teren.

împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare, S.N. A.I. SA București Băneasa, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară București.

Prin decizia nr. 2224 din 4 aprilie 2005, înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu majoritate, a admis contestațiile în anulare formulate în cauză, pentru motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a anulat decizia nr. 6929 din 14 septembrie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție și a fixat termen pentru judecarea recursului, cu opinia separată a unuia dintre membrii completului de judecată, în sensul respingerii contestațiilor în anulare.

Totodată, s-a reținut, în opinia majoritară, că, avându-se în vedere admiterea contestației în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., examinarea celorlalte critici procedurale sau legate de fondul cauzei, nu se mai impune, acestea formând obiectul recursului a cărui examinare va fi reluată.

Cu ocazia rejudecării recursului, atât recurenta-reclamantă SC A.U. SA București, cât și intimata-pârâtă S.N. A.I. SA București Băneasa , au formulat note și concluzii scrise detaliate și au depus la dosarul cauzei și înscrisuri noi, în completarea probatoriului.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu întreg probatoriul administrat în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, cu majoritate, a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la așa-numitele excepții prezentate doar în notele scrise de către societatea-intimată, înalta Curte, cu majoritate, a reținut că acestea sunt de fapt apărări de fond, astfel cum, de altfel, au și fost susținute ulterior cu ocazia dezbaterilor privind recursul și cum vor fi examinate în cele ce urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (M. Of. nr. 98/8.08.1990), "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu", iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) din aceeași lege, "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", chiar dacă la alin. (3) al aceluiași articol se prevede că "înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei autonome sau încheierea de tranzacții în litigii cu o valoare de peste zece milioane lei, se face cu aprobarea ministerului de resort".

în aplicarea prevederilor art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 (M. Of. nr. 259/20.12.1991) care, la art. 1 dispune că "terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publică județeană", iar conform art. 3 "prevederile art. 1 nu se aplică terenurilor care, în condițiile legii, fac parte din domeniul public, precum și terenurilor cărora le sunt aplicabile prevederile H.G. nr. 746/1991".

Prin urmare, în raport cu obiectul acțiunii formulate în cauză, instanța de fond trebuia să stabilească cu certitudine existența sau inexistența drepturilor recurentei-reclamante în baza acestor texte legale, a situației de fapt și de drept stabilite în baza unui probatoriu de natură a aduce dezlegarea pricinii, a actelor Guvernului României în succesiunea lor referitoare la aviație și aeroporturi, având în vedere și toate apărările emitentului actului atacat, ale intimatei-pârâte S.N. A.I. SA București Băneasa, precum și ale celorlalte părți ale litigiului.

Referitor la motivul de recurs ce vizează regimul juridic al terenului în litigiu, se constată, de la început, că atât recurenta-reclamantă, cât și intimata-pârâtă S.N. A.I. SA București Băneasa recunosc că înscrisurile depuse la dosar atestă titlul originar de proprietate al Statului român, dobândit prin expropriere, titlu în vigoare la începutul anului 1990, reținut și de instanța de fond, în sensul că terenul a aparținut domeniului privat al statului.

Este de necontestat și că prin H.G. nr. 1248/1990 (M. Of. nr. 141/12.12.1990) s-a aprobat înființarea SC A.U. SA, al cărei capital social inițial provine din preluarea activului și pasivului întreprinderii de Aviație Utilitară București, (dispunându-se expres prin aceeași hotărâre și cu privire la obiectul de activitate, precum și în legătură cu personalul).

La rândul său, intimata-pârâtă S.N. A.I. SA București Băneasa, beneficiara certificatului atacat, s-a înființat prin H.G. nr. 524/1998 (M. Of. nr. 337/8.09.1998), prin reorganizarea R.A. A.I. București Băneasa (care s-a desființat prin aceeași hotărâre).

Ulterior, prin H.G. nr. 1576/2004, pentru modificarea H.G. nr. 524/1998 (M. Of. nr. 905/5.10.2004), denumirea S.N. A.I. SA București Băneasa, precum și denumirea Aeroportul Internațional București Băneasa, se înlocuiesc cu denumirea S.N. A.I Aurel Vlaicu SA București Băneasa, respectiv Aeroportul Internațional București Băneasa - Aurel Vlaicu.

în raport cu această situație, instanța de fond avea obligația de a examina toate dispozițiile legale anterioare referitoare la acest ultim act de înființare și la antecesoarea S.N. A.I. SA București Băneasa.

Semnificativ este faptul că după ce, prin H.G. nr. 1248/1990, s-a înființat SC A.U. SA, prin H.G. nr. 1338/1990 (M. Of. nr. 3/10.01.1991) s-a înființat și R.A. A.N.A.R. care, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1338/1990, "se constituie prin preluarea subunităților de stat prevăzute în Anexa nr. 1". Printre aceste subunități, pe lângă aeroporturi internaționale și interne teritoriale, figurează la cele interne, Aeroportul București Băneasa, iar nu și SC A.U. SA.

Mai mult, analizându-se dispozițiile H.G. nr. 38/1997, H.G. nr. 512/1996, H.G. nr. 125/1992 (republicată în M. Of. nr. 118/11.05.1994) și H.G. nr. 125/1992 (M. Of. nr. 56/2.04.1992) se constată că prin H.G. nr. 125/1992, în forma inițială a luat ființă și R.A. A. București Băneasa, separat de R.A. A.I. București Otopeni.

Prin art. 1 din H.G. nr. 125/1992 s-a stabilit că aceste regii autonome, precum și alte 15 regii teritoriale se înființează prin divizarea R.A. A.N.A.R., iar prin art. 13 din aceeași hotărâre s-a dispus abrogarea H.G. nr. 1338/1990.

Revenind la situația antecesoarelor recurentei-reclamante și intimatei-pârâte S.N. A.I. SA București Băneasa rezultă, din actele Guvernului arătate în cele ce preced, că în luna decembrie 1990, la interval de câteva zile s-au înființat, pe de o parte, SC A.U. SA, iar, pe de altă parte, R.A. A.N.A.R. Aceasta din urmă, conform dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 1338/1990, a avut patrimoniu inițial constituit din suma patrimoniilor subunităților prevăzute în Anexa nr. 1, care, astfel cum s-a arătat, nu cuprinde și SC A.U. SA, contrar celor susținute de intimați.

De altfel, este de necontestat că prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 479 din 11 iulie 1964 s-au înființat întreprinderea de Transporturi Aeriene T., întreprinderea de Aviație Utilitară și întreprinderea de Reparații a Materialului Aeronautic "care vor funcționa ca organizații economice, potrivit Decretului nr. 199/1949", prin art. 2 din Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 479/1964 stabilindu-se obiectul de activitate al fiecărei întreprinderi, iar prin art. 4 stabilindu-se că întreprinderea de Transporturi Aeriene T. și întreprinderea de Aviație Utilitară se vor dota din patrimoniul Direcției Transporturilor Aeriene, "corespunzător obiectului acestora".

Ulterior, prin Ordinul nr. 20 din 28 iulie 1964 al ministrului transporturilor și telecomunicațiilor s-a detaliat reorganizarea aviației civile dispusă prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 479/1964, interesând în cauză cel puțin trei aspecte: cele două întreprinderi nou înființate aveau obiect de activitate diferit (T.A.R.O.M. - transporturi de marfă și călători cu aeronavele în trafic intern și internațional și întreprinderea de Aviație Utilitară - prestarea de servicii utilitare); unităților nou înființate li se vor repartiza activul și pasivul fostei Direcții a Transporturilor Aeriene, pe baza situației existente la 10 iulie 1964; noile întreprinderi erau organizate potrivit Decretului nr. 199/1949.

Așadar, contrar celor reținute de instanța de fond și susținute de intimați, înalta Curte a constatat că celor două unități de stat li s-a conferit în sistemul proprietății de stat egalitate de tratament.

Conform dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 199/1949, pentru organizarea și funcționarea întreprinderilor și organizațiilor economice ale statului (B. Of. nr. 29/14.05.1949): "întreprinderile și organizațiile economice ale Statului se organizează și funcționează ca unități de sine stătătoare, conducându-se după principiile gospodăririi chibzuite", iar conform dispozițiilor art. 8 din același act normativ, întreprinderile primesc în folosință proprie fonduri de bază și fonduri de rulment, transmiterea de la o întreprindere, la alta, a fondurilor de bază fiind strict reglementată prin dispozițiile art. 10 din decret.

Acest decret a fost modificat prin Decretul nr. 409/1955, pentru organizarea și funcționarea întreprinderilor și organizațiilor economice ale Statului și abrogat prin Legea nr. 11/1971, cu privire la organizarea și conducerea unităților socialiste de stat (B. Of. nr. 130/21.10.1971) care, în alin. (5) al Preambulului său, prevedea cu valoare de principiu că întreprinderea, ca unitate de bază a economiei, "are rolul de a administra cu eficiență maximă mijloacele de care dispune", aceasta "pentru a concretiza prevederile constituționale cu privire la exercitarea de către popor a dreptului de a administra proprietatea socialistă de stat" (alin. ultim al preambulului).

Conform art. 1 din Legea nr. 11/1971, "fiecare om al muncii, încadrându-se în colectivul unei întreprinderi socialiste de stat, devine participant la administrarea patrimoniului încredințat acestuia".

Aceste principii au fost menținute în concepția orânduirii socialiste care a guvernat statul român, până în decembrie 1989, motiv pentru care printre drepturile reale principale corespunzătoare proprietății socialiste de stat au fost recunoscute, în principal, dreptul de proprietate socialistă de stat, înfățișând forma juridică (posesia, folosința și dispoziția) în care se realiza conținutul economic al proprietății socialiste de stat (producția, precum și apropierea rezultatelor ei) și dreptul de administrare directă pe care organele și organizațiile de stat (printre care și întreprinderile) îl dobândeau asupra bunurilor ce le erau repartizate din fondul unitar, al proprietății socialiste de stat.

în aceste condiții, înalta Curte, cu majoritate, a constatat că instanța de fond în mod greșit nu a reținut situația de egalitate generată pentru cele două unități economice de stat, atât prin hotărârea de înființare, cât și prin actele cu caracter individual sau normativ referitoare la Aviația civilă, care au creat premisa aplicării Legii nr. 15/1990.

Mai mult, înalta Curte, cu majoritate, a constatat pe de o parte, că potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 524/1998, capitalul social inițial al A.I. SA București Băneasa se constituie prin preluarea activului patrimonial al R.A. A.I. București Băneasa, conform datelor din bilanțul contabil al acesteia la data de 30 iunie 1998, iar, pe de altă parte, că din situația patrimoniului la această dată rezultă că la "active imobilizate" nu sunt incluse terenuri.

Aceasta, în condițiile în care, conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 524/1998, "bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea R.A. A.I. București Băneasa, trec în proprietatea A.I. București Băneasa la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri și se regăsesc în capitalul social inițial", iar potrivit dispozițiilor alin. (7) al aceluiași articol, "terenurile aflate în proprietatea R.A. A.. București Băneasa, care nu fac obiectul domeniului public, trec în proprietatea Aeroportului București Băneasa, includerea în capitalul social al acestuia efectuându-se potrivit legislației în vigoare", fără, însă, a se indica care sunt aceste terenuri.

De altfel, regia autonomă desființată nici nu putea obține certificat de atestare a dreptului de proprietate pe teren, în baza H.G. nr. 834/1991, act normativ care se referă strict și limitativ doar la societățile comerciale cu capital de stat.

în plus, se constată că prin pct. 11 din Anexa nr. 1, care face parte integrantă din H.G. nr. 125/1992, se prevede că R.A. A.I. București Otopeni include patrimoniul aferent Bazei de deservire tehnică și reparații aeroportuare și patrimoniul aferent aparatului propriu al R.A. A.N.A.R., fără a se face vreo referire la SC A.U. SA, nici la acest punct, nici la pct. 4 din Anexa nr. 1 care se referă la R.A. A. București Băneasa.

Așadar, este fără putere de tăgadă că izvorul dreptului celor două societăți aflate în poziții similare în decembrie 1989, prin antecesoarele lor, din perspectiva situației juridice a terenurilor repartizate acestora de către stat, pentru a-și realiza obiectul de activitate, este Legea nr. 15/1990.

Nici argumentul instanței de fond, în sensul că la vânzarea pachetului de acțiuni s-a specificat "lipsa titlurilor de proprietate asupra terenului", nu poate fi reținut, întrucât este evident că la acel moment se făcea referire la lipsa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, în acest sens fiind mențiunea explicită din adresa nr. DAP.1/859 din 8 mai 2002 a A.P.A.P.S. și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 1F 22 din 19 noiembrie 1999.

Mai mult, prin Ordinul nr. 191 din 23 aprilie 1992 al Secretarului de Stat al Ministerului Transporturilor s-a numit și Comisia de stabilire și evaluare a "terenurilor deținute" de recurenta-reclamantă, în aplicarea H.G. nr. 834/1991, care avea ca atribuții: verificarea regimului juridic al "terenurilor aflate în patrimoniul societății", participarea la delimitarea prin bornare a suprafeței de teren aferente societății și coordonarea efectuării măsurătorilor topografice.

în plus, se mai constată că intimații nu au contestat dreptul de proprietate a recurentei-reclamante asupra construcțiilor vechi și noi, ci doar asupra terenurilor, având, însă, și cu privire la acestea, o poziție oscilantă, reprezentativ în acest sens fiind și Protocolul încheiat la 12 august 2005.

De altfel, tot o poziție oscilantă poate fi remarcată și din examinarea notelor scrise înregistrate la data de 24 martie 2006, prin care intimata-pârâtă S.N. A.I. Aurel Vlaicu SA București Băneasa invocă excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei, ca societate comercială cu capital privat și a notelor scrise suplimentare înregistrate la dosar, la data de 27 iunie 2006, unde se susține că la data depunerii dosarului pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, recurenta-reclamantă era societate cu capital de stat și cu vocație la acest act administrativ, în procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991. Numai că această confuzie derivă din faptul că intimata-pârâtă apreciază că în prezent recurenta-reclamantă și-a pierdut vocația inițială și că această situație ar avea relevanță juridică, deși tot ea recunoaște cele mai sus arătate, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că la data emiterii certificatului atacat erau cunoscute demersurile recurentei-reclamante și, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, chiar ale emitentului certificatului în beneficiul exclusiv al intimatei-pârâte.

în plus, astfel cum rezultă din Raportul final de evaluare întocmit de Autoritatea Aeronautică Civilă Română, "până la data de 27 aprilie 2000, SC A.U. SA București a fost societate cu capital majoritar de stat", deci și ulterior emiterii actului atacat (contrar celor susținute de intimata-pârâtă în apărare).

Având în vedere toate considerentele mai sus arătate, înalta Curte a reținut, cu majoritate, că în mod nelegal a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat și pentru terenul repartizat antecesoarei recurentei-reclamante prin actul de înființare, situație menținută nu doar până în decembrie 1989, ci și ulterior.

De altfel, acest teren a fost și delimitat prin bornare, delimitare menținută și prin raportul de expertiză efectuat în cauză, stabilindu-se în final că suprafața necesară desfășurării activității recurentei-reclamante era de 89.830 mp, obținându-se atât avizul Oficiului de Cadastru al municipiului București, cât și cel al Compartimentului de Urbanism și Amenajarea Teritoriului din cadrul Primăriei municipiului București.

Faptul că emitentul actului a cunoscut punctele de vedere referitoare la aceste terenuri, rezultă și din minuta discuțiilor purtate la sediul Ministerului Transporturilor, la data de 8 decembrie 1997, de către reprezentanții R.A. A. București Băneasa și SC A.U. SA, cu această ocazie regia declarând că deține doar 236 ha, fapt recunoscut ca atare prin avizul nr. 536/1995 al Consiliului Local al municipiului București, deci mult anterior emiterii actului atacat.

Așadar, se constată că Ministerul Transporturilor greșit a inclus în certificatul de atestare atacat, și suprafața de 89.830 mp, contrar celor reținute de instanța de fond, fiind inadmisibil ca în situații similare să se accepte regimuri juridice diferite.

în plus, Ministerul Transporturilor nu a observat nici că S.N. A.I. SA București Băneasa a omis să menționeze SC A.U. SA, atunci când a încheiat procesul-verbal de vecinătate cu Stațiunea Didactică Experimentală Belciugatele (instituție care semnase proces-verbal de vecinătate cu SC A.U. SA, încă din 12 decembrie 1992), precum și că "titlul" invocat de S.N. A.I. SA București Băneasa (respectiv sentințele de expropriere) nu are relevanță în eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta nereprezentând dovada modului de dobândire a dreptului de proprietate în raport cu prevederile Legii nr. 15/1990.

De altfel, instanța de fond, atunci când a reținut doar partea din expertiză referitoare la delimitare, nu a fost în posesia tuturor înscrisurilor depuse ulterior la dosarul cauzei, situație care a dus la greșita apreciere asupra raportului de expertiză, deși acesta este în concordanță cu materialul probatoriu administrat în recurs conform art. 305 C. proc. civ.

în consecință, instanța de fond trebuia să constate că în cauză capătul de cerere privind anularea parțială a certificatului atacat, este întemeiat, S.N. A.I. Aurel Vlaicu SA București Băneasa, neîndeplinind criteriile de atestare și pentru suprafața de circa 9 ha.

Totodată, înalta Curte, cu majoritate, a constatat, contrar celor reținute de instanța de fond, că din întregul material probatoriu administrat în cauză, precum și din dispozițiile legale incidente pricinii rezultă că recurenta-reclamantă a dovedit că îndeplinea condițiile pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 89.830 mp, respectiv existența sa ca unitate economică de stat la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și ca societate comercială înființată prin H.G. nr. 1248/1990, existența patrimoniului rezultat din actele de înființare și statut, existența obiectului său de activitate în vederea determinării terenului necesar realizării acestuia, prezentând și documentația aferentă la data solicitării certificatului.

Faptul că între timp situația economico-financiară a recurentei-reclamante s-a deteriorat, nu are relevanță juridică în cauză, în raport cu obiectul acțiunii recurentei-reclamante, contrar celor susținute în apărare de intimații-pârâți.

Motivele de recurs privind pretinsul prejudiciu, nu poate fi primit, întrucât recurenta-reclamantă nu a menționat cuantumul și nici nu a făcut dovezi privind întinderea acestuia, neputându-se astfel acorda.

Totodată, înalta Curte, cu majoritate, a constatat și că soluția de respingere a acțiunii a făcut inutilă soluționarea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, întrucât, conform art. 9 din Legea nr. 29/1990, suspendarea actului era dispusă până la soluționarea acțiunii, motivul de recurs ce vizează această omisiune, fiind nefondat.

Prin urmare, înalta Curte, cu majoritate, a constatat că recursul este fondat, iar sentința pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică.

Admițând recursul, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 15 și 18 din Legea nr. 29/1990, a fost casată sentința atacată și, rejudecând în fond pricina, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, în baza tuturor considerentelor arătate în cele ce preced, precum și a dispozițiilor art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

în consecință, a fost anulat în parte certificatul de atestare atacat, respectiv numai pentru suprafața de 89.830 mp, pentru care s-a dispus obligarea Ministerului Transporturilor, să emită certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru SC A.U. SA, reținându-se că obligarea autorității de a emite actul administrativ este în concordanță cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 29/1990 (aplicabile în cauză) și nu reprezintă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, cum greșit s-a susținut în apărare.

OPINIE SEPARATĂ

în temeiul prevederilor art. 258 alin. (1) și art. 264 C. proc. civ.;

Consider că soluția legală în cauză de față este de respingere a recursului declarat de SC A.U. SA împotriva sentinței civile nr. 489 din 10 martie 2004 a secției a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Instanța de fond a reținut în mod corect că obiectul acțiunii reclamantei SC A.U. SA București îl formează:

- pe de o parte, cererea de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M09 nr. 0733, emis la data de 4 aprilie 2000, de Ministerul Transporturilor, în favoarea S.N. A.I. București Băneasa și

- pe de altă parte, cererea de obligare a autorității publice competente la emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC A.U. SA București, pentru suprafața de 89.830 mp, cu privire la care a susținut că ar fi avut un drept real de proprietate.

De asemenea, instanța de fond a reținut în mod judicios că actul administrativ atacat a fost emis de către ministrul de resort, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 și ale Legii nr. 15/1991.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, adoptată în baza art. 19 și 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat, ca regii autonome și societăți comerciale, terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesar desfășurării activității conform obiectului lor de activități, se determină, pentru societățile înființate de Guvern, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort.

într-adevăr, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

Or, așa cum a reținut și instanța de fond, din actele aflate la dosarul cauzei (sentința civilă nr. 489 din 10 iunie 1921 a Tribunalului Ilfov, decizia nr. 1418/1921 a înaltei Curți de Casație și Justiție, sentința civilă nr. 513 din 11 decembrie 1928 a Tribunalului Prahova, actul nr. 20057 din 5 noiembrie 1928 și H.G. nr. 524/1998 privind înființarea S.N. A.I. SA București Băneasa) rezultă cu prisosință că terenul în litigiu s-a aflat în patrimoniul SC A.I. SA București Băneasa, care a preluat activul patrimonial al R.A. A.I. București Băneasa.

Astfel, la art. 2 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 524/1998 s-a prevăzut în mod expres că bunurile aparținând domeniului privat al statului, aflate în administrarea R.A. A.I. București Băneasa, trec în proprietatea S.N. A.I. SA București Băneasa, în timp ce bunurile proprietate publică reprezentând piste de decolare-aterizare, căi de rulare, platforme de îmbarcare-debarcare, precum și terenurile de sub acestea se concesionează de către Ministerul Transporturilor, în favoarea S.N. A.I. SA București Băneasa.

Or, prin certificatul seria M09 nr. 0733 din 4 aprilie 2000, ministrul de resort a atestat proprietatea S.N. A.I. SA București Băneasa asupra terenurilor aflate în patrimoniul său, preluate de la R.A. A.I. București Băneasa, asupra cărora regia avusese un drept de administrare, astfel că instanța de fond a reținut în mod legal și temeinic faptul că actul administrativ atacat a fost eliberat pe baza și în executarea prevederilor legale arătate mai sus.

în ceea ce privește susținerile reclamantei, instanța de fond a reținut că acestea sunt neîntemeiate, nefiind dovedit că SC A.U. SA București ar fi avut în patrimoniul său, suprafața de teren din litigiu - de 89.830 mp, inclusă în suprafața totală de 387.514,68 mp din certificatul de atestare seria M09 nr. 0733 din 4 aprilie 2000, emis de Ministrul Transporturilor, în favoarea S.N. A.I. SA București Băneasa.

într-adevăr, la dosar nu există nici un act care să probeze că reclamanta SC A.U. SA București ar fi avut în patrimoniul său terenul în suprafață de 89.830 mp, susținerile sale fiind fundamentate pe faptul că a deținut și utilizat acel teren și pe deducția că având același statut juridic, de unitate economică cu capital de stat, ca și S.N. A.I. SA București Băneasa, trebuie să beneficieze de aceleași drepturi asupra terenurilor pe care le-a folosit.

Or, prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 se referă la terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, iar nu la situații de fapt, precum cele invocate de societatea comercială reclamantă.

Astfel fiind, în mod judicios a reținut instanța de fond că, prin actul administrativ atacat - certificatul de atestare seria M09 nr. 0733 din 4 aprilie 2000, emis în favoarea S.N. A.I. SA București Băneasa nu a fost vătămat nici un drept recunoscut de lege în favoarea societății comerciale reclamante.

Pe cale de consecință, instanța de fond a respins în mod corect și cel de-al doilea capăt al acțiunii, verificarea condițiilor și criteriilor legale de emitere a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, prevăzută de H.G. nr. 834/1991 fiind de competența ministerului de resort în cauza de față.

în concluzie, soluția instanței de fond, de respingere a ambelor capete ale acțiunii, este legală și temeinică, astfel că recursul de față trebuie respins.

← ICCJ. Decizia nr. 3870/2006. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 3886/2006. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3329/2006. Contencios