ICCJ. Decizia nr. 3517/2006. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3517/2006
Dosar nr. 670/1/2005
Şedinţa publică din 19 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 19 august 2004, reclamanta SC P. SA Reghin a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, anularea pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, emisă de pârât şi, în consecinţă, obligarea acestuia la restituirea deîndată, fără somaţie sau curgerea unui termen a sumei de 748.784.367 lei reprezentând T.V.A. actualizată cu rata inflaţiei.
La 4 octombrie 2004, reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a SC A.I. SRL Soldăneşti, Republica Moldova şi D.I. L.L.C. SUA.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 285 din 3 decembrie 2004, a respins, ca nefondată, acţiunea şi ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc că reclamanta a executat în interiorul României, o vânzare simplă de mărfuri destinate de către cumpărători, exportului şi că, pentru aceste operaţiuni, a omis să înscrie în facturile fiscale cota de T.V.A.
Instanţa a constatat legalitatea şi temeinicia pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamantă, în ceea ce priveşte T.V.A., în sumă de 748.784.367 lei, pentru care nu s-a acordat dreptul de rambursare.
A mai reţinut instanţa că, în materie fiscală, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, care prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, chemarea în garanţie a unor terţe persoane pentru plata unor sume reprezentând T.V.A., este inadmisibilă.
Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC P. SA Reghin, prin care s-a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pentru anularea pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în cazul în care cererea principală se respinge, recurenta a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie a firmelor D.I. L.L.C., cu sediul social în S.U.A. şi cu autorizaţie de lucru în Zona Liberă Brăila Perimetrul III Celhart şi SC A.I. SRL, cu sediul social în Republica Moldova şi cu autorizaţie de lucru în Zona Liberă Brăila Perimetrul III Celhart şi obligarea acestor părţi la plata sumei totale de 748.784.367 lei, cu titlu de despăgubiri şi la plata cheltuielilor de judecată.
A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că sentinţa atacată este nelegală, întrucât instanţa de fond a interpretat eronat starea de fapt şi starea de drept dedusă judecăţii, a aplicat greşit legea şi nu a soluţionat situaţia actelor vamale întocmite.
Recurenta a arătat, în primul rând că instanţa de fond în considerentele sentinţei a făcut o interpretare eronată a clauzelor contractuale şi că, contrar opiniei instanţei, este neîndoielnică întrunirea în privinţa contractelor în discuţie a condiţiilor de validitate prevăzute de art. 942, 948, 962 şi 969 C. civ. şi de art. 60 şi urm. C. com. Contractele de vânzare-cumpărare fac dovada calităţii de exportator a reclamantei, pentru că toate declaraţiile vamale de export, packing - listuri, CMR - uri şi facturi comerciale şi fiscale care poartă ştampila organului vamal pentru liber de vamă, dovedesc atât efectuarea operaţiunilor de export definitiv, cât şi calitatea de exportator a reclamantei.
Recurenta a mai precizat că în mod eronat s-a reţinut în sentinţă că reclamanta nu a depus în sensul dispoziţiilor art. 82 C. vam., declaraţie vamală de export şi nu a dovedit calitatea de titular al unor asemenea declaraţii vamale de export, dovedindu-se prin actele depuse la dosar că reclamanta a întocmit declaraţii primare de export pentru bunurile livrate, declaraţii care reprezintă, în conformitate cu actele normative din domeniul vamal, declaraţii vamale, iar, în cazul în care se completează pentru mărfuri sub regimul de export, declaraţii vamale de export.
S-a mai arătat, de către recurentă, că instanţa de fond nu a avut în vedere certitudinea exportului , respectiv a faptului că bunurile au părăsit definitiv teritoriul României în starea în care acestea se aflau în momentul înregistrării declaraţiei vamale de export şi că nici organul fiscal şi nici prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea şi valabilitatea formalităţilor şi actelor vamale întocmite. Or, în acest caz, toate actele vamale întocmite în cauză rămân valabile şi legal întocmite, făcând dovada efectuării de către reclamantă a unor operaţiuni de export.
S-a învederat, de asemenea, că instanţa de fond este în eroare în legătură cu „drepturile de export", despre care susţine că nu au fost dovedite şi în legătură cu afirmaţia că operaţiunile de export nu beneficiază de scutirea prevăzută de art. 143 Cod Fiscal, atâta vreme cât exportul nu a fost realizat de firmele străine, ci de reclamantă şi că prima instanţă nu a admis administrarea probelor utile, pertinente şi hotărâtoare cauzei solicitate de reclamantă.
În fine, recurenta a menţionat şi că a fost respinsă în mod nelegal ca inadmisibilă cererea reclamantei de chemare în garanţie, fiind evident că nici o dispoziţie legală nu prevede inadmisibilitatea unei atari ceri şi că, dimpotrivă, o asemenea cerere este admisibilă, în cazul în care se consideră că operaţiunile comerciale săvârşite nu au fost exporturi definitive, ci livrări la intern, în vederea înlăturării stării de pagubă în care se află reclamanta.
Recursul este nefondat.
Instanţa de fond a făcut o corectă interpretare, în conformitate cu dispoziţiile art. 977 - 988 C. civ., a clauzelor convenţiei încheiate de reclamantă, în calitate de vânzătoare, la 3 februarie 2003 cu SC A.I. SRL, cu sediul în Republica Moldova şi la 4 februarie 2003, cu SC D.I. L.L.C., cu sediul în S.U.A., concluzionând în mod just că reclamanta nu a prestat operaţiuni comerciale propriu-zise de export, ci, dimpotrivă, a executat în interiorul României, o vânzare simplă de mărfuri destinate a fi exportate de către cumpărători, autorizaţi a acţiona în Zona Liberă Perimetrul III Celhart.
Într-adevăr, din coroborarea clauzelor contractuale de la art. IV pct. 4.1 şi de la art. II pct. 2.1 din contract, rezultă în mod indiscutabil că reclamanta a acceptat o vânzare către cumpărători, urmând ca aceştia să realizeze exportul bunurilor livrate în numele lor propriu, şi nu al reclamantei.
În aceste condiţii, livrările efectuate de reclamantă către societăţi cu licenţă de lucru în Zona Liberă Brăila nu pot fi asimilate operaţiunilor la export, care sunt scutite de T.V.A.
Potrivit prevederilor art. 126 din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal, „în sfera de aplicare a T.V.A. se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii;
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită de art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una din activităţile economice prevăzute de art. 127 alin. (2)";
Sunt considerate operaţiuni efectuate în România, supuse, aşadar, regulilor prevăzute de titlul VI al Codului fiscal, referitor la T.V.A., potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, operaţiunile desfăşurate în interiorul zonelor libere, precum şi livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii efectuate din România pentru unităţi din zonele libere sau porturile libere şi cele efectuate de unităţi din zonele sau porturile libere pentru unităţi din România.
Reclamanta nu se încadrează în raport cu operaţiunile comerciale încheiate cu firmele cu SC A.I. SRL şi SC D.I. L.L.C., în nici una din ipotezele de scutire la plata T.V.A., prevăzute de art. 141-144 Cod Fiscal, datorând, astfel, bugetului de stat, suma de 748.784.367 lei, reprezentând T.V.A., stabilită prin procesul-verbal de control nr. 1324 din 16 aprilie 2004, încheiat de Direcţia de Control Fiscal Mureş.
Împrejurarea că reclamanta a întocmit pentru bunurile livrate în Zona Liberă Brăila, declaraţii primare, în condiţiile Codului vamal, nu este de natură să conducă la concluzia că operaţiunile comerciale săvârşite sunt operaţiuni de export, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) din Codul vamal al României, în vigoare la data efectuării livrărilor de bunuri, potrivit cu care regimul de export constă în scoaterea definitivă a mărfurilor româneşti de pe teritoriul României, şi nici condiţiile art. 2 din Legea nr. 84/1992, potrivit cu care zonele libere fac parte integrantă din teritoriul Statului român şi acestora li se aplică legislaţia naţională.
Instanţa de fond a respins în mod corect, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a firmelor SC A.I. SRL şi SC D.I. L.L.C., fiind evident că în raport cu natura obligaţiei ce face obiectul litigiului şi cu cadrul legal special de stabilire şi de administrare a impozitelor şi taxelor, consacrat prin Codul fiscal şi prin Codul de procedură fiscală, dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. nu sunt aplicabile.
În raport cu cele mai sus arătate, apreciind că hotărârea atacată este temeinică şi legală, iar motivele de recurs invocate, neîntemeiate, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC P. SA Reghin împotriva sentinţei civile nr. 285 din 3 decembrie 2004 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC P. SA Reghin împotriva sentinţei civile nr. 285 din 3 decembrie 2004 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3516/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3519/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
