ICCJ. Decizia nr. 3546/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 21 martie 2003, reclamanta SC A.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Comisariatul General al Gărzii Financiare Centrale, anularea deciziei nr. 44 din 26 februarie 2003, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și a procesului-verbal nr. 1117 din 14 iulie 1999, întocmit de Garda Financiară Centrală, restituirea sumei de 2.246.255.181 lei, reținută prin poprire și plata sumei de 1.794.407.895 lei, reprezentând dobândă comercială.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în mod eronat, prin procesul-verbal contestat, Garda Financiară Centrală i-a reținut în sarcină obligația de plată a sumelor de 1.732.850.215 lei - accize, 1.154.687.993 lei - majorări de întârziere, 513.404.966 lei - T.V.A. și 342.343.870 lei majorări de întârziere, cu toate că, în conformitate cu prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 82/1997, societatea beneficia, în calitate de producător și exportator direct, de scutire la plata accizelor, iar potrivit dispozițiilor art. 17C lit. a) din O.G. nr. 3/1992, i se aplică la T.V.A. cota zero.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 819 din 4 iunie 2003, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că nu s-au îndeplinit condițiile prevăzute de art. 21 alin. (1) lit. a) și de art. 22 din O.U.G. nr. 82/1999 și nici cele prevăzute de art. 17C lit. a) din O.G. nr. 3/1992 și de Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 512/1998, pentru scutirea de plata accizelor și a T.V.A., la vânzarea de către reclamantă a alcoolului etilic alimentar către societățile străine co-contractante, motiv pentru care în mod corect a fost obligată la plata sumelor reținute în actul de control.
Recursul declarat de reclamanta SC A.P. SRL împotriva sus menționatei sentințe a fost admis de către înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1370 din 19 aprilie 2006.
S-a modificat, astfel, sentința atacată și în fond, a fost admisă acțiunea reclamantei, în sensul că au fost anulate procesul-verbal și decizia contestată și au fost obligați pârâții să-i restituie reclamantei, suma de 2.246.255.181 lei, achitată ca urmare a executării silite prin poprire a procesului-verbal și să-i plătească dobânda legală cu începere de la 7 decembrie 2002, data formulării contestației și până la executare.
în considerentele deciziei, înalta Curte a reținut, în esență, că din interpretarea prevederilor art. 17C lit. a) din O.G. nr. 3/1992 și din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 512/1998, rezultă că aplicarea cotei zero de T.V.A. este condiționată de trecerea graniței numai pentru transportatori, întrucât aceștia au obligația îndeplinirii formalităților vamale.
Totodată, s-a reținut că înlăturarea obligației recurentei-reclamante de la plata accizelor, T.V.A. și majorărilor aferente, se impune și pentru că aceste obligații încalcă principiul îmbogățirii fără justă cauză, în condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice s-a constituit parte civilă pentru aceste sume, în cauza penală care a avut ca obiect cercetarea faptelor legate de același export, soluționată prin decizia penală nr. 930/A din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
La data de 8 mai 2006, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, solicitând desființarea deciziei, ca netemeinică și nelegală și rejudecarea recursului.
în motivarea cererii, contestatoarea a arătat că hotărârea judecătorească atacată este rezultatul unei greșeli materiale evidente, substanțiale, constând în confundarea sau ignorarea unor împrejurări esențiale, determinante pentru soluția adoptată în recurs.
Referindu-se la grava confuzie asupra unor elemente importante ale dosarului, contestatoarea a arătat că pentru a beneficia de scutire la plata accizelor și de cota zero de T.V.A., intimata-reclamantă trebuia să facă dovada efectuării exportului, în sensul că marfa vândută a părăsit definitiv teritoriul României, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României.
Cu privire la majorările de întârziere accesorii accizelor și T.V.A., contestatoarea a arătat că societatea comercială intimată nu a adus nici un fel de argument privind modul de calcul al acestora, în raport cu prevederile art. 33 din O.U.G. nr. 82/1997 privind regimul accizelor și al altor taxe indirecte, cu modificările ulterioare și ale art. 34 din O.G. nr. 3/1992, republicată, privind T.V.A., coroborate cu art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, în vigoare la data controlului.
în ceea ce privește dobânda legală, contestatoarea a arătat că aceasta putea fi solicitată pe calea unei acțiuni separate, în pretenții, iar referitor la decizia nr. 1322 din 1 martie 2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 8265/1/2005, a invocat prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".
A mai arătat că prin hotărârile pronunțate în procesul penal s-a consfințit răspunderea penală a persoanelor fizice care au săvârșit infracțiuni, pe când raportul de drept fiscal dedus judecății în fața instanței de contencios administrativ s-a născut între Agenția Națională de Administrare Fiscală și SC A.P. SRL.
în sprijinul susținerilor sale, contestatoarea a depus la dosar copia deciziei nr. 1346/2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată într-o speță similară.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 septembrie 2006, intimata SC A.P. SRL a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, întrucât motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în prevederile art. 318 teza I C. proc. civ.
în acest sens, intimata a arătat că susținerile contestatoarei privind confundarea unor elemente esențiale ale cauzei, nu se pot înscrie în noțiunea de "eroare materială", vizând exclusiv modul în care instanța de recurs a interpretat dispozițiile legale aplicabile și a apreciat probele administrate.
Verificând cu prioritate admisibilitatea contestației în anulare, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a constatat că art. 317 și 318 C. proc. civ., reglementează contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale menționate.
Art. 318 C. proc. civ. instituie două cazuri de contestație în anulare specială, aplicabile în cazul hotărârilor de recurs, care mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Noțiunea de "greșeală materială" se raportează la aspectele formale ale judecății, constând în confundarea unor elemente sau date materiale ori neobservarea unor acte procedurale, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate.
Pe calea contestației în anulare nu pot fi remediate greșeli de judecată, privind aprecierea probelor sau interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale care au concurat la formarea convingerii instanței.
Prin contestația în anulare formulată, contestatorul nu a indicat nici o greșeală materială care să poată fi încadrată în prevederile art. 318 C. proc. civ., ci a criticat decizia pronunțată în recurs, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, legate de modul în care instanța a apreciat probele și a aplicat prevederile legale incidente, tinzând practic, la o rejudecare a recursului.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, ținând seama și de prevederile art. 320 C. proc. civ., înalta Curte a respins contestația în anulare ca inadmisibilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3731/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3518/2006. Contencios → |
|---|
