ICCJ. Decizia nr. 3591/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3591/2006
Dosar nr. 38574/2/2005
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4839 din 14 decembrie 2005, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâtul D.C., solicitând ca, prin sentinţa ce va pronunţa, instanţa să constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1725/2002, emis de Ministerul Justiţiei, prin care s-a dispus numirea acestuia în funcţia de notar public.
Reclamantul a susţinut în motivarea acţiunii, că în mod greşit s-a făcut numirea ca notar public a pârâtului, prin sus-menţionatul ordin, întrucât nu-i erau aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, pârâtul neîndeplinind nici una din funcţiile limitativ prevăzute de textul de lege, acesta deţinând funcţia de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Justiţiei şi având în coordonare Direcţia Publicitate Imobiliară, Mobiliară şi Notari Publici.
În funcţie de data numirii ca notar public a pârâtului - 22 iulie 2002, prevederile art. 105 din Legea nr. 36/1995 nu mai erau aplicabile, singura procedură legală, de numire în această funcţie, fiind cea prevăzută de art. 16 şi urm. din acelaşi act normativ, coroborat cu dispoziţiile Regulamentului, aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995.
S-au invocat în drept, dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, precum şi cele cuprinse în Legea nr. 36/1995, legea notarilor publici şi a activităţii notariale, precum şi Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 710/C/1995.
Pârâtul a formulat întâmpinare, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, în raport cu dispoziţiile art. 11 din lege, termenul de 1 an prevăzut pentru introducerea acţiunii, care este un termen de decădere, fiind cu mult depăşit.
În ceea ce priveşte fondul acţiunii, pârâtul a susţinut netemeinicia acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 344 din 15 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că în speţă nu este vorba de aplicarea retroactivă a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, aşa cum susţine pârâtul, la data formulării acţiunii, 14 decembrie 2005, această lege fiind în vigoare, deci aplicabilă în speţă, iar excepţia tardivităţii acţiunii a fost admisă, acţiunea fiind respinsă ca tardiv formulată.
A reţinut instanţa de fond că în speţă actul administrativ atacat - Ordinul de numire în funcţia de notar public a pârâtului nr. 1725/C din 22 iulie 2002 al Ministerului Justiţiei, este un act administrativ individual, astfel încât îi sunt aplicabile termenele stabilite prin art. 11 alin. (1) şi (2) din lege, respectiv termenul de 6 luni care reprezintă regula, cu excepţia reglementată în alin. (2) al aceluiaşi articol, când pentru motive temeinice, ce urmează a fi analizate de instanţă în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
S-a mai precizat în considerentele sentinţei că, întrucât acţiunea reclamantului vizează constatarea nulităţii ordinului emis la data de 22 iulie 2002, excepţia tardivităţii acţiunii invocate de pârât este întemeiată, singura excepţie privind imprescriptibilitatea acţiunii în contencios administrativ, fiind cea reglementată de art. 11 alin. (4), conform căreia numai ordonanţele sau dispoziţiile acestora considerate neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ, considerate nelegale, pot fi atacate oricând.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că în mod eronat instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea, ca fiind tardiv formulată.
Susţine recurenta că obiectul acţiunii în speţă dedusă judecăţii este acela al constatării nulităţii absolute a actului administrativ nelegal, dat fiind că actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi cum Legea contenciosului administrativ nu reglementează termenul de introducere în justiţie a unei acţiuni în constatarea nulităţii unui act administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, devine aplicabil termenul de prescripţie de drept comun, neputând fi aplicate termenele prevăzute de lege pentru acţiunea în anulare, la art. 11 din lege.
Obiectul acţiunii avut în vedere de art. 11 şi pentru care se aplică termenul de 6 luni, respectiv 1 an, constă în anularea unui act administrativ unilateral, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, nici una din cele trei ipoteze nefiind aplicabilă în speţa de faţă.
Pe de altă parte, textul de lege - art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată, nu face nici o distincţie cu privire la caracterul actelor administrative a căror nulitate se solicită, ci vizează în general actele administrative nelegale emise de autoritatea publică, iar interpretarea dată de instanţă, în sensul că, dacă s-ar recunoaşte caracterul imprescriptibil al termenului de formulare al acţiunii în constatarea nulităţii sau anulării unui act, s-ar crea un regim de favorizare a autorităţii emitente a actului faţă de celelalte subiecte de sezine, este eronată, deoarece această interpretare nu face decât să ofere o garanţie de apărare a interesului public, atâta vreme cât la emiterea actului s-au nesocotit prevederile legale şi, pe cale de consecinţă, se impunea constatarea ilegalităţii acestuia.
Art. 1 alin. (6) din lege, care dă posibilitatea unei instanţe judecătoreşti de a verifica un act administrativ sub aspectul legalităţii sale, la sesizarea autorităţii publice emitente, reprezintă tocmai o garanţie a protejării interesului public şi asigurarea respectării acestuia, în limitele şi condiţiile legii.
Recurentul conchide că pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis cu încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive ori a fost emis cu mijloace frauduloase, iar organul administrativ constată această situaţie, după ce actul şi-a produs efectele, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal nu mai poate fi revocarea, ci constatarea nulităţii acestuia, acţiunea putând fi formulată oricând, deci imprescriptibilă şi fără a se îndeplini procedura prealabilă administrativă.
Se invocă de către recurentă, în sprijinul motivelor de recurs, şi literatura de specialitate.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor formulate, în raport şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Esenţial în cauză este rezolvarea problemei de drept referitoare la caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii formulate de autoritatea emitentă - Ministerul Justiţiei, în constatarea nulităţii unui act administrativ ilegal, act ce nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond, prin sentinţa criticată, a reţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, este prescriptibilă, actul administrativ atacat fiind un act administrativ individual - Ordinul nr. 1725/C din 22 iulie 2002 al ministrului justiţiei şi pentru care se solicită a se constata nulitatea absolută a sa, putând fi atacat în justiţie în termen de cel mult un an de la data emiterii lui, conform art. 11 alin. (2) din lege.
Soluţia instanţei de fond este corectă, interpretarea dată textului de lege - art. 11 alin. (1) şi (2) - fiind justă.
Recurentul, titular al acţiunii în constatarea nulităţii, nu a observat că textul de lege - art. 11, face o distincţie clară între actul administrativ individual - art. 11 alin. (1) şi actele administrative cu caracter normativ - art. 11 alin. (4), stabilind termene precise în care se pot introduce acţiunile pentru anularea lor, numai pentru actul administrativ normativ precizând că acţiunea se poate introduce oricând.
În raport cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, acţiunea introdusă de recurent la data de 14 decembrie 2005, este formulată cu mult peste termenul de 1 an, termen de decădere, prevăzut de textul de lege, astfel încât în mod corect a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Este adevărat că textul de lege face referire la „anularea" unui act administrativ individual, însă, aşa cum corect argumentează şi instanţa de fond, în contenciosul administrativ, care reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun, nu există nici o deosebire între nulitatea absolută şi cea relativă, astfel justificându-se termenele speciale, legale de introducere a acţiunilor prevăzute în art. 11, aplicabile în situaţia anulării actului administrativ, indiferent de motivele invocate.
În situaţia în care s-ar accepta teza susţinută de recurentă, în sensul că astfel de acţiuni au caracter imprescriptibil, s-ar ajunge la situaţia în care autorităţii emitente i s-ar crea o situaţie de favoare, putând exercita oricând acţiunea în anularea unui act propriu pe care nu l-a revocat la timp şi ca o consecinţă s-ar încălca grav principiul general al stabilităţii şi siguranţei în raporturile civile, intervenind, totodată, şi elementul discriminatoriu faţă de ceilalţi subiecţi de drept care nu ar putea beneficia de o astfel de favoare.
Aşadar, susţinerea recurentei cu privire la imprescriptibilitatea acţiunii este inacceptabilă, pentru că dacă legiuitorul ar fi avut intenţia să facă distincţia între regimul celor două tipuri de nulitate în cadrul Legii nr. 554/2004, ca reglementare specială şi ar fi considerat că nulitatea absolută, spre deosebire de cea relativă, poate fi invocată oricând şi pentru actul administrativ individual, ar fi făcut-o în mod expres, aşa cum a procedat în cazul ordonanţelor sau dispoziţiilor din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi al actelor administrative cu caracter normativ.
Concluzia ce se desprinde este că legiuitorul nu a înţeles să scoată de sub incidenţa termenelor de prescripţie şi decădere prevăzute de art. 11 din lege, acţiunile în anulare formulate în temeiul art. 1 alin. (6), numai prin simplul fapt că a folosit sintagma „constatarea nulităţii", în acest sens fiind şi interpretarea dată legii contenciosului administrativ de către instanţa de fond, interpretare clară şi corectă.
Dacă s-ar accepta ideea aplicabilităţii dreptului comun, în sensul imprescriptibilităţii unor astfel de acţiuni, aşa cum susţine recurenta, ar însemna că ar fi anihilată reglementarea specială în domeniu, s-ar ignora principiul conform căruia regula specială derogă de la regula generală.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat împotriva acesteia se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 344 din 15 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3589/2006. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 3592/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
