ICCJ. Decizia nr. 3602/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3602/2006
Dosar nr. 10521/1/2006
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr. 4464 din 9 decembrie 2005, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri, prin care să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivare, reclamantul a arătat că a fost nevoit să părăsească satul natal şi să se refugieze în comuna Tinoasa, ţinutul Treiscaune, aflat sub jurisdicţia Statului ungar, iar că dispoziţiile Legii nr. 189/2000 sunt aplicabile şi cetăţenilor români de etnie maghiară care, de asemenea, au fost nevoiţi să se refugieze din motive etnice.
Prin sentinţa nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost admisă, instanţa dispunând anularea hotărârii atacate şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 martie 1941 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor aferente începând cu data de 1 noiembrie 2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin probatoriul administrat în cauză, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în situaţia prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
Împotriva hotărârii pronunţate a declarat recurs, Casa Judeţeană de Pensii Braşov, criticând soluţia pronunţată, prin prisma art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţinând că interpretarea dată de prima instanţă excede cadrului legal instituit prin OG nr. 105/1999, noţiunea de refugiere presupunând părăsirea unui teritoriu ocupat. S-a mai susţinut că în speţă nu s-a făcut dovada persecuţiei pe motive etnice exercitată de regimurile instaurate în România, probatoriul administrat în acest sens fiind neconcludent şi incomplet.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând motivele invocate, în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".
În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuţia părţilor orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii şi să ordone toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depăşească obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte cauza dedusă judecăţii, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declaraţiile autentice administrate în cauză, precum şi declaraţia martorului audiat nemijlocit de instanţă, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de dispoziţiile acestei ordonanţe beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin „persoană strămutată" în altă localitate conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice".
Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidenţa prevederilor legale mai sus citate şi pentru a vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptăţit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada şi împrejurările schimbării domiciliului.
Aceasta, având în vedere că intimatul susţine în acţiune că refugiul a început în luna septembrie 1940, în timp ce martorii, prin declaraţiile autentificate, arată că familia s-a refugiat în cursul primăverii anului 1941, pentru ca, mai apoi, martorul H.M. să declare că nu poate preciza perioada de refugiu. Totodată, se reţine că prin declaraţia aceluiaşi martor audiat nemijlocit de instanţă nu a fost indicată vreo persecuţie concretă.
În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege şi prin audierea nemijlocită a martorilor, în sensul specificat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Braşov împotriva sentinţei nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3601/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3603/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
