ICCJ. Decizia nr. 3674/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3674/2006
Dosar nr. 6444/1/2006
Şedinţa publică din 31 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 62/PI din 21 februarie 2006, a respins acţiunea reclamantului C.O., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. II/01780 din 30 iunie 1993 şi acordarea de despăgubiri materiale şi morale, ca fiind tardiv formulată.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele.
Ordinul atacat a fost emis la data de 30 iunie 2003, reclamantul adresându-se cu cereri pentru comunicarea actului de trecere în rezervă, în copie certificată pentru conformitate, în vederea intentării acţiunii, numai în anul 2005, după 12 ani, aşa cum rezultă din actul atacat la acţiune, pentru a se face dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii.
Motivaţia ordinului de trecere în rezervă este identică temeiului actului de sesizare a Parchetului Militar Timişoara, la data de 1 aprilie 1993, cum reiese din Rezoluţia Parchetului din 27 septembrie 1993, care dispune neînceperea urmăririi penale faţă de reclamant, menţionat ca fiind locotenent colonel în rezervă, stabilindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, lipsind latura subiectivă.
În consecinţă, cel puţin după pronunţarea acestei soluţii, reclamantul avea temeiuri pentru atacarea ordinului, împrejurările anterioare, respectiv consecinţele concrete produse fiind echivalentele cu cunoaşterea ordinului, cu o comunicare a acestuia.
Dovezile certe care confirmă că reclamantul a luat cunoştinţă de actul în discuţie din anul emiterii sale, 1993, impun respingerea ca tardivă a acţiunii înregistrată la 8 decembrie 2005, cu mult după expirarea termenului special de un an acordat de Legea nr. 29/1990, menţinut şi de actuala reglementare, cu diferenţa că Legea nr. 554/2004 stabileşte ca punct de plecare a termenului de un an, data emiterii actului, şi nu data comunicării lui.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul C.O., solicitând a se dispune, în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 10 (abrogat), precum şi a art. 3041 C. proc. civ., modificarea în tot a acesteia şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii principale, aşa cum a fost formulată şi precizată, cu cheltuieli de judecată.
În opinia recurentului, instanţa de recurs se poate pronunţa şi asupra fondului cauzei, dat fiind caracterul devolutiv al recursului.
În dezbaterea recursului, prin concluziile orale, s-a solicitat, în subsidiar, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, prima instanţă soluţionând litigiul, numai pe excepţia tardivităţii.
În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, greşita reţinere a incidenţei excepţiei tardivităţii, întrucât au fost puse la dispoziţia instanţei suficiente elemente de drept care să justifice respingerea acesteia.
Sub acest aspect, s-a precizat că raporturile de muncă între ofiţer şi minister sunt reglementate prin norme speciale de strictă interpretare derogatorii de la dreptul comun.
Prin prisma acestor norme speciale, respectiv art. 35 din Statutul Corpului Ofiţerilor (H.C.M. nr. 1177/1965), raportat la art. 77, cu referire la art. 95 şi 96 din Regulamentul disciplinei militare, cu modificările ulterioare, comunicarea actului determină două elemente importante care trebuie să fie avute în vedere de către instanţă, respectiv rămânerea definitivă a măsurii (trecerea în rezervă a ofiţerului) şi producerea efectelor juridice doar în urma comunicării scrise individuală sau prin înmânare în faţa frontului, dar întotdeauna în formă scrisă. Prin urmare, comunicarea scrisă este condiţia de care depinde începerea curgerii termenului de prescripţie, aşa cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Echivalarea comunicării cu efectele presupuse ale ordinului atacat este greşită, întrucât în orice raporturi de muncă (tipice sau atipice), măsura unilaterală de încetare a acestora, chiar dacă produce efecte, nu este în măsură să determine şi începerea termenului de prescripţie pentru contestarea ei, în absenţa comunicării, aşa cum aceasta este definită de lege, şi nu de D.E.X.
Mai mult, susţine recurentul, acţiunea pentru anularea actului administrativ de trecere în rezervă nu este tardiv introdusă, indiferent care dispoziţii legale ar fi luate în considerare.
Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, invocat de prima instanţă, introducerea cererilor la instanţa de contencios administrativ nu se va putea face mai târziu de un an de la comunicarea actului, or în speţă, pârâtul a susţinut că material nu poate face dovada comunicării.
Pe de altă parte, dacă sunt avute în vedere prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, invocată de pârât, prin concluziile scrise depuse extra-procedural, se impune a se reţine că invocarea reglementării din alin. (2) este greşită, câtă vreme situaţia în speţă este cea prevăzută de art. 11 alin. (1) lit. a), potrivit căruia termenul de 6 luni de depunere a cererii curge de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau după caz, de la data refuzului de soluţionare a cererii, considerat nejustificat (doar de ceva timp Instanţa Supremă lămurind faptul că ordinele de trecere în rezervă ale cadrelor militare nu reprezintă acte de comandament şi, astfel, pot fi supuse cenzurii instanţelor de contencios administrativ).
Cum răspunsul Ministerului Administraţiei şi Internelor, la memoriile înaintate începând cu 25 iulie 2005, a fost primit la 1 noiembrie 2005 şi completat la 21 noiembrie 2005, cererea s-a înregistrat la instanţă cu stricta încadrare în termenul prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, la 8 decembrie 2005.
S-a susţinut, de asemenea, că actul atacat este lovit de nulitate absolută, prin prisma dispoziţiilor imperative ale art. 45 din Statutul Corpului Ofiţerilor şi pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 77, raportat la art. 95 şi 96 din Regulamentul disciplinei militare privind obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile (judecarea de către Consiliul de Onoare a Ofiţerilor Superiori).
În ceea ce priveşte condiţia emiterii Decretului prezidenţial privind trecerea în rezervă a ofiţerilor superiori şi impusă de art. 38 din Ordinul General nr. 1/1984, care produce efecte numai după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, nu pot fi puse în discuţie nici măcar chestiuni vizând termenul de decădere.
Au fost invocate şi alte aspecte ce vizează fondul cauzei care, dată fiind modalitatea de soluţionare a cauzei de către prima instanţă, nu pot fi examinate de instanţa de control judiciar, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, neimpunându-se a fi evidenţiate.
Analizând actele dosarului şi susţinerile recurentului, prin prisma dispoziţiilor art. 304, 3041 şi prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru consideraţiunile în continuare arătate.
Pentru acţiunea în contencios administrativ, legea aplicabilă este cea în vigoare la data sesizării instanţei, numai cauzelor aflate deja pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii noi aplicându-li-se în continuare legea anterioară, astfel cum în mod expres se prevede prin art. 27 din Legea nr. 554/2004.
Acţiunea reclamantului a fost înregistrată la data de 8 decembrie 2005, condiţiile de admisibilitate a acesteia fiind cele impuse prin Legea nr. 554/2004.
Obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din noua lege a contenciosului administrativ. Potrivit acestui text, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei şi eventual reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Semnificaţia termenului de refuz nejustificat este stabilită prin art. 2 lit. h) din lege ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea.
În speţă, obiectul cererii l-a constituit anularea ordinului de trecere în rezervă, acordarea de despăgubiri materiale şi morale şi recunoaşterea vechimii conform gradului şi pregătirii, circumscris indiscutabil primei ipoteze a textului art. 8 şi nicidecum unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, având semnificaţia stabilită prin art. 2 lit. h).
Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede termenul de 6 luni pentru introducerea acţiunii în contencios administrativ şi momentul de la care acesta începe să curgă.
Potrivit dispoziţiilor alin. (2) din acelaşi text, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
Pentru a se evita posibilitatea unor interpretări contradictorii asupra naturii juridice a celor două termene, prin art. 11 alin. (5) s-a stipulat în mod expres că termenul stabilit la alin. (1) este un termen de prescripţie, iar cel prevăzut la alin. (2) este un termen de decădere.
Ordinul atacat în prezenta cauză a fost emis la data de 30 iunie 1993, iar acţiunea a fost înregistrată numai la data de 8 decembrie 2005, cu mult timp după expirarea termenului de un an prevăzut de art. 11 alin. (2), caracterizat de legiuitor ca fiind un termen de decădere.
Prin urmare, soluţia primei instanţe este principial corectă, tardivitatea acţiunii impunându-se a fi reţinută şi prin prisma dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data sesizării instanţei, nefiind incident, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.
Deşi s-a făcut referire şi la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu au fost arătate argumentele care, în opinia recurentului, ar atrage incidenţa acestui motiv de recurs, ce vizează evident numai acele acte care necesită o anumită interpretare, astfel încât nu se impune a fi examinat.
Pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., invocat de recurent, a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din OUG 138/2000, introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
În raport cu toate aceste considerente, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.O. împotriva sentinţei civile nr. 62/P.I. din 21 februarie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3673/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3675/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
