ICCJ. Decizia nr. 3727/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3727/2006
Dosar nr. 33307/2/2005
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 octombrie 2005, reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.A., să se constate nulitatea absolută a adeverinţei emise de Ministerul Justiţiei, în baza căreia a fost emisă Decizia privind acordarea pensiei de serviciu pârâtului, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea deciziei nr. 175608/2001, emisă de Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială a sectorului 3 Bucureşti - Oficiul de Pensii de Stat şi să se dispună, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea acordării pensiei de serviciu, pârâtului.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la acea dată), pentru a beneficia de pensie de serviciu, deoarece nu avea o vechime de minimum 25 de ani în magistratură, astfel cum această noţiune este definită de art. 44 din Legea nr. 92/1992 şi nici nu avea, la data pensionării, calitatea de magistrat, aşa cum este reglementată de art. 42 şi art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992.
Pe lângă textele legale menţionate, în vigoare la momentul respectiv, reclamantul a invocat, ca fundament de drept al acţiunii sale, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 664 din 20 martie 2006, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, în raport cu natura actului atacat, a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca fiind tardivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că din coroborarea prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cu cele ale art. 11 din aceeaşi lege, rezultă că cererea formulată pe acest temei nu poate fi primită peste termenul maxim de 1 an de zile, calculat de la data emiterii actului.
De asemenea, s-a arătat că interpretarea este susţinută de faptul că excepţiile de la regula introducerii acţiunii într-un anumit termen sunt expres şi limitativ prevăzute de alin. (4) al art. 11, şi anume, acţiunile care vizează dispoziţiile din ordonanţe ale guvernului, respectiv acţiunile având ca obiect acte administrative cu caracter normativ, care pot fi atacate oricând.
S-a apreciat ca neconcludentă distincţia pe care reclamantul a făcut-o între instituţia nulităţii absolute şi cea a nulităţii relative, aceasta fiind inoperantă în domeniul dreptului administrativ.
În final, instanţa a conchis că acţiunea autorităţii privind anularea propriului act, nu poate fi considerată imprescriptibilă şi pentru că s-ar încălca principii generale de drept, cum ar fi principiul securităţii juridice şi cel al neinvocării propriei culpe.
Împotriva sus menţionate sentinţe a declarat recurs, reclamantul Ministerul Justiţiei, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii judecătoreşti atacate, iar pe fond admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că, în mod nelegal, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, întrucât, în cauză s-a invocat o nulitate absolută, care poate fi ridicată oricând.
S-a arătat că nu există nici o prevedere în cuprinsul Legii nr. 554/2004 care să reglementeze termenul de introducere în justiţie a unei acţiuni în constatarea nulităţii unui act administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, în temeiul art. 1 alin. (6) din lege, motive pentru care devine aplicabil termenul de prescripţie de drept comun.
Aceasta, deoarece nici una dintre cele trei ipoteze reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (reţinut ca argument de drept de către prima instanţă) nu poate fi aplicabil speţei de faţă, întrucât norma respectivă vizează doar ipotezele tipice reglementate de art. 8 din legea menţionată.
A mai susţinut recurentul, că, pentru respectarea principiului că nu pot fi dobândite drepturi prin fraudarea legii, calea legală de desfiinţare a actului administrativ ilegal care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte, nu mai poate fi revocarea actului, ci constatarea nulităţii acestuia.
Or, ţinând cont de faptul că, potrivit Legii nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cerea părţii interesate, cu atât mai mult, oricând, se poate analiza legalitatea unui act administrativ pe calea unei acţiuni directe.
Analizând criticile formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale aplicabile, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Conform prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice „în cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse".
De asemenea, conform art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni", iar „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului".
Se va reţine că punctul de vedere susţinut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt, totuşi, aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Cum, numai alin. (4) al art. 11 din lege stabileşte că „ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţele care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând", per a contrario, rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.
Noua lege a contenciosului administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal de a solicita instanţei de contencios administrativ să constate nulitatea acestuia, dar, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, ar fi nedrept ca autoritatea emitentă a unui astfel de act să poată solicita oricând constatarea nulităţii actului, cu toate că se află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ individual, în situaţia în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv, să nu-l poată ataca decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la emiterea acestuia.
Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea că, după intrarea acestuia în circuitul civil, să poată fi atacat într-un anumit termen la instanţa de contencios administrativ.
Este adevărat că, în doctrină, cum arată recurentul, se face uneori, din punct de vedere teoretic, o distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actului administrativ, dar această distincţie se raportează nu la criteriul civilist al naturii normelor juridice încălcate, ca fiind de interes public sau privat, ci la gravitatea viciilor care afectează actul administrativ în cauză.
Implicaţiile procedurale ale unei asemenea calificări sunt, însă, nesemnificative, pentru că noua lege a contenciosului administrativ, ca şi cea anterioară, de altfel, nu reglementează nici o diferenţiere între acţiunile care invocă nulitatea absolută şi cele care invocă nulitatea relativă a actului administrativ.
Aşadar, în nici un caz nu poate fi reţinută teza că nulitatea absolută a unui act administrativ poate fi invocată oricând de către emitentul acestuia, spre deosebire de nulitatea relativă.
Hotărâri în acelaşi sens au fost pronunţate şi în jurisdicţia europeană, avându-se în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului încrederii legitime a beneficiarului actului, care a crezut în aparenţa de legalitate a acestuia.
Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul ca nefondat, reţinându-se că hotărârea de fond este legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 664 din 20 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3726/2006. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 3728/2006. Contencios → |
|---|
