ICCJ. Decizia nr. 3801/2006. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3801/2006
Dosar nr. 2378/1/2006
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 344 din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC U.C.M. SA Reşiţa formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin şi a anulat pct. 4 din Decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi procesul-verbal nr. 1337 din 14 mai 2005, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin privind obligarea reclamantei la plata sumei totale de 2.897.313.633 lei (ROL), reprezentând impozit pe venitul din chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, curtea de apel a reţinut, că prin cererea sa de chemare în judecată, SC U.C.M. SA Reşiţa a contestat procesul-verbal nr. 1337 din 14 mai 2005, întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Caraş Severin şi pct. 4 din Decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care i-a fost respinsă contestaţia împotriva procesului-verbal în privinţa sumei de 2.897.313.633 lei (ROL) reprezentând obligaţii bugetare, sumă compusă din 1.427.962.703 lei (ROL) - impozit pe venitul din chirii, 1.292.823.301 lei (ROL) - dobânzi şi 176.527.629 lei (ROL) - penalităţi de întârziere.
În raport cu prevederile art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 (acest act normativ a fost abrogat de Legea nr. 346/2004) privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, organele fiscale au stabilit, prin procesul-verbal contestat, că societatea avea obligaţia să impoziteze cu 90% veniturile obţinute în baza contractelor de închiriere încheiate în anul 2000 (15 contracte), în anul 2001 (17 contracte), în anul 2002 (10 contracte) şi în anul 2003 (7 contracte), în condiţiile în care în perioada ianuarie 2000 - noiembrie 2003 avea capital de stat.
Contestaţia reclamantei împotriva procesului-verbal a fost respinsă prin Decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu motivarea că textul art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 nu prevede îndeplinirea altor condiţii pentru impozitarea cu 90% a veniturilor astfel obţinute.
Curtea de apel a reţinut că organele fiscale au realizat o interpretare mecanică a prevederilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, întrucât, potrivit interpretării sistematice a dispoziţiilor întregului act normativ, impozitarea cu 90% a veniturilor astfel obţinute devine aplicabilă numai în ipoteza în care societatea nu respectă obligaţia ce îi revine potrivit art. 12 alin. (2) din aceeaşi lege, de a înstrăina către sau de a asigura accesul prioritar al întreprinderilor mici şi mijlocii la închirierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate. Or, organele fiscale nu au făcut dovada faptului că ar fi fost formulate cereri în condiţiile art. 12 pe care reclamanta să nu le fi onorat, împrejurare care ar fi atras cu titlu de sancţiune, impozitarea cu 90% a veniturilor obţinute din contractele de închiriere încheiate de societate în intervalul 2000 - 2003.
A mai reţinut instanţa de fond că, astfel cum rezultă din expertiza financiară, în perioada supusă controlului, societatea a fost înregistrată ca plătitoare de impozit pe profit, în condiţiile în care în profitul impozabil sunt incluse veniturile din orice sursă, inclusiv din chirii.
Împotriva sentinţei civile nr. 344 din 22 noiembrie 2005 a declarat recurs, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin, în nume propriu, precum şi în numele Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs formulate, recurentul pârât a susţinut că instanţa a făcut în cauză o greşită aplicare a legii, întrucât actul normativ incident, respectiv Legea nr. 133/1999, prevede expres că impozitarea cu 90% se realizează asupra veniturilor obţinute din chirii la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, fără să facă referire şi la alte condiţii care trebuie îndeplinite în acest scop.
Aşa fiind, recurentul-pârât apreciază că organele de control au calculat corect impozitul în sumă de 1.427.962.703 lei asupra veniturilor societăţii reclamante, obţinute din închirierea spaţiilor deţinute, expertiza contabilă întocmită în cauză fiind, aşadar, needificatoare şi greşit omologată de către instanţă.
Recursul este fondat, în limitele şi în sensul celor în continuare prezentate.
Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările intervenite până la data de 1 iulie 2002, prevede în art. 38, inclus în cap. VI al legii, intitulat „Sancţiuni", la alin. (5), că veniturile realizate în baza contractelor de concesionare, închiriere sau asociere în participaţiune, pentru activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar, se impozitează cu 90%.
Interpretarea instanţei de fond, în sensul că organele de control au făcut o aplicare mecanică a legii, ignorând caracterul de sancţiune al normei aplicate, este numai parţial corectă, întrucât a condus la exonerarea societăţii de plata întregii sume stabilite prin actul de control, fiind, astfel, nesocotit chiar scopul legiuitorului urmărit prin dispoziţia legală sus menţionată.
Instanţa de fond, deşi a invocat raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, a înlăturat practic opiniile expertului, care a concluzionat, în raport cu situaţia activelor disponibile publicate, respectiv luând în considerare că numai pentru cele la care au fost primite cereri de cumpărare, se datorează impozitul sancţiune de 90%, că societatea reclamantă datora cu acest titlu, numai suma de 188.421.417 lei, din total reţinut în actul de control.
Înalta Curte apreciază că această concluzie a expertului contabil este corectă şi urmează a fi omologată, ea fiind susţinută de prevederile cuprinse în art. 12 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din acelaşi act normativ potrivit cu care societăţile comerciale cu capital majoritar de stat sunt obligate ca în termen de 90 zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare - cumpărare.
Acest text trebuie interpretat şi aplicat în corelare cu prevederile art. 38 din aceeaşi Lege nr. 133/1999, referitoare la sancţiunile prevăzute în caz de nerespectare a obligaţiilor cuprinse în actul normativ.
Aceasta înseamnă că impozitul de 90% pentru veniturile din chirii, putea fi aplicat de organele de control numai ca sancţiune, potrivit legii pentru obstrucţionarea de către reclamanta-intimată a accesului Întreprinderilor Mici şi Mijlocii la activele sale disponibile, numai pentru veniturile realizate după expirarea unui termen de 90 zile de la data la care au fost primite solicitări de cumpărare de la Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi numai pentru acele active disponibile pentru vânzare, publicate, care făceau obiectul contractelor de închiriere din care se realizau aceste venituri, astfel după cum a reţinut şi expertul contabil.
Din această perspectivă şi în raport cu scopul Legii nr. 133/1999 înserat în chiar art. 1, respectiv acela de stimulare a înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, reclamanta-intimată, încadrată deja ca plătitoare de impozit pe profit pe perioada verificată potrivit OG nr. 70/1994 sau Legii nr. 414/2002 şi având înregistrat în contabilitatea proprie impozitul pe profit datorat, Înalta Curte reţine în acord cu concluziile şi calculele raportului de expertiză efectuat în cauză că suma real datorată cu titlu de sancţiune, constând în impozit de 90% la veniturile realizate din chirii era de 188.421.417 ROL (a se vedea Anexa nr. 3 la raportul de expertiză).
În raport cu cele sus menţionate Înalta Curte va admite recursul de faţă, în baza art. 312 C. proc. civ., în limitele şi pe baza aplicării prevederilor incidente în sensul menţionat, urmând a se modifica sentinţa instanţei de fond şi a se admite numai în parte acţiunea reclamantei-intimate. În fond, se va dispune menţinerea pct. 4 din Decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de recurenta-pârâtă, pentru suma de 188.421.417 lei vechi (18.842,14 RON).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin, în nume propriu, precum şi în numele Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei civile nr. 344 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei SC U.C.M. SA Reşiţa şi, în fond, dispune menţinerea pct. 4 din Decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de pârâta-recurentă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru suma de 188.421.417 ROL(18.842,14 RON), în loc de 2.897.313.633 ROL, reprezentând impozit pe venitul din chirii conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3799/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3804/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
