ICCJ. Decizia nr. 3803/2006. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3803/2006
Dosar nr. 3812/2005
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 665/2005 din 22 februarie 2005, cetăţeanul chinez C.C. a formulat plângere împotriva actului administrativ nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Autoritatea pentru Străinilor şi a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Străini să îi aprobe cererea de stabilire a domiciliului în România.
În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că a intrat în România, la data de 20 februarie 1992, cu viză de afaceri, eliberată de Ambasada României în China şi, ulterior, i-a fost prelungit succesiv dreptul de şedere în România, astfel că la momentul introducerii acţiunii, avea drept de şedere valabil până la data de 3 iunie 2005.
Mai arată reclamantul, că cererea sa pentru stabilirea domiciliului în România a fost respinsă în mod nejustificat, pentru considerentul că în mai multe rânduri ar fi fost sancţionat pentru întârzierea la prelungirea dreptului de şedere, ceea ce, în opinia pârâtei, ar dovedi neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată. În această privinţă, reclamantul susţine că, aşa cum rezultă din copiile paşapoartelor nr. 1.812.502 şi nr. 147.275.091, nu au existat întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de şedere şi că nu i-au fost aplicate sancţiuni contravenţionale pentru astfel de presupuse întârzieri.
În ceea ce priveşte întârzierile la solicitarea prelungirii dreptului de şedere în perioadele 1 februarie 1999 - 4 februarie 1999, 18 aprilie 2002 - 27 aprilie 2002 şi 25 aprilie 2003 - 3 iunie 2003, reclamantul le apreciază ca fiind nerelevante, întrucât sunt ulterioare perioadei de 6 ani de şedere legală şi continuă care s-a împlinit la data de 20 februarie 1998, începută fiind la data de 20 februarie 1992.
Prin sentinţa civilă nr. 1412 din 5 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantului, reţinând că cetăţeanul chinez a avut întârzieri repetate la prelungirea dreptului de şedere, inclusiv în perioada 1992 - 1998, aşa cum rezultă din Nota raport a Serviciului pentru Străini şi că sunt neconcludente apărările pârâtului, în sensul că, sub imperiul Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor în Republica Socialistă România, întreruperile dreptului de şedere nu pot fi considerate şedere nelegală şi că pârâta nici nu a prezentat procesele-verbale de sancţionare contravenţională pentru întârzierile respective.
Împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul C.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi art. 32 lit. a) din Legea nr. 25/1969 şi ale art. 8 alin. (1) lit. b), art. 71 alin. (1) lit. a) şi art. 72 din OUG nr. 194/2002, republicată.
În esenţă, prin motivele de recurs formulate, recurentul a arătat că hotărârea criticată a fost dată cu interpretarea şi greşita aplicare a legii, întrucât întârzierile la prelungirea dreptului de şedere nu constituie motiv legal de respingere a cererii sale de stabilire a domiciliului, perioada cuprinsă între 1 februarie 1999 - 4 februarie 1999, fiind, de altfel, în afara perioadei de 6 ani în care a avut o şedere legală şi continuă.
În plus, perioadele de întârziere la prelungirea dreptului de şedere nu au constituit şedere ilegală la data aplicării prevederilor în vigoare, respectiv ale Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor.
În fine, recurentul a mai susţinut că, de altfel, nici nu a fost sancţionat contravenţional pentru şedere ilegală, or în cazul în care respectivele întârzieri la prelungirea dreptului de şedere ar fi fost considerate ilegale, pârâta ar fi fost obligată conform art. 32 lit. a), coroborat cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, să îi aplice sancţiuni contravenţionale, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat.
Recursul este fondat.
Înalta Curte urmează ca, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi prin prisma prevederilor legale incidente, apreciind temeinicia criticilor recurentului, să modifice în tot sentinţa atacată şi, anulând Decizia nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Autoritatea pentru Străini, să oblige intimata-pârâtă la emiterea unei noi decizii de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru recurentul-reclamant.
Rezultă din actele dosarului că în raport cu data depunerii cererii de stabilire a domiciliului în România, formulată de recurentul-reclamant, incidente în cauza de faţă sunt prevederile OUG nr. 194/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 357/2003.
Potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii, îşi pot stabili domiciliul în România, străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe condiţii, printre care şi aceea a unei şederi temporare legale şi continue de cel puţin 6 ani.
Recurentul-reclamant, cetăţean chinez, asociat la firma SC Y.T. SRL, care realizează venituri şi deţine legal şi un spaţiu de locuit, astfel cum rezultă din actele dosarului, contrar celor reţinute de instanţa de fond, a dovedit şi îndeplinirea condiţiei şederii continue şi legale timp de 6 ani, în perioada de la 22 februarie 1992, la 22 februarie 1998, anterior aşadar datei formulării cererii de stabilire a domiciliului în România, la 25 august 2004.
A rezultat în plus că în toată perioada şederii în România, recurentul-reclamant a solicitat şi a primit prelungirea dreptului de şedere, valabil şi pentru anul 2006.
Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentului, şi în considerarea faptului că intimata nu a depus la dosar procesele-verbale de sancţionare contravenţională pentru solicitarea cu întârziere a prelungirii dreptului de şedere menţionate şi, de altfel, necontestat, a acordat recurentului, viză de şedere inclusiv pentru perioadele respective, apreciate ca fiind şedere legală.
Aşa fiind, în acord şi cu jurisprudenţa sa în această materie, Înalta Curte reţine că în cauză, prelungirea în mod succesiv a dreptului de şedere al recurentului-reclamant, şi pentru perioadele în care s-a pretins depăşirea termenului legal de solicitare a vizei, precum şi perioada şederii continue indicate de recurent, au asigurat caracterul legal şi continuu al şederii sale în România, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din OUG nr. 194/2002, republicată pentru stabilirea domiciliului în România, motiv pentru care va admite recursul, conform art. 312 C. proc. civ., astfel cum a fost formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr. 1412 din 5 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, în fond, admite acţiunea reclamantului C.C.
Anulează Decizia nr. 611.496/DD/SIV din 30 decembrie 2004, emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Autoritatea pentru Străini şi obligă pârâta să emită o nouă decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România pentru reclamant.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3794/2006. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 3805/2006. Contencios → |
|---|
