ICCJ. Decizia nr. 382/2006. Contencios. Anulare act de control constatare încheiat de organele financiare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.382/2006
Dosar nr. 961/2005
nr. 4256/1/2005
Şedinţa publică din 2 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 6 mai 2004, reclamanta SC O.E.M. SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 96 din 31 martie 2004, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acestei decizii (ca fiind emisă de o autoritate necompetentă) şi să se anuleze procesul-verbal de control din 4 septembrie 2002, întocmit de comisarii Gărzii Financiare Centrale, prin care s-a solicitat obligarea sa la plata obligaţiilor către stat, reprezentând: 2.999.737.247 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul II/2002, 1.109.977.505 lei impozit suplimentar pe profit pentru trimestrul II/2002, 152.986.589 lei majorări şi penalităţi de întârziere aferente acestor impozite, 428.501.873 lei impozit pe venitul persoanelor juridice nerezidente realizat din România, compus din 358.924.363 lei diferenţa de impozit şi 69.577.510 lei majorări de întârziere şi penalităţi aferente acesteia. Totodată, reclamanta a solicitat exonerarea de la plata sumei totale de 4.688.203.214 lei, precum şi suspendarea executării silite pentru suma respectivă.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că actele atacate sunt netemeinice şi nelegale. În opinia reclamantei, un prim motiv este acela că, deşi prin procesul-verbal din 28 august 2002, Garda Financiară Centrală a apreciat că activitatea societăţii este una de comision (prestări servicii internaţionale), aplicând dispoziţiile art. 4 pct. 3 alin. (3) din OG nr. 18/1994, ulterior, prin procesul-verbal de control din 4 septembrie 2002, aceleaşi organe de control, verificând aceeaşi perioadă de derulare (aprilie - august 2002), a operaţiunilor comerciale, şi-au reconsiderat aprecierea, în sensul că operaţiunile efectuate nu sunt dovedite ca prestări servicii, ci vânzări-cumpărări, fără a avea în vedere că natura relaţiilor comerciale rezultă nu numai din titulatura sau existenţa unui contract, ci şi din modul de desfăşurare a acestei acţiuni.
S-a mai arătat că s-a dovedit că asociaţii celor două societăţi, SC M.M. Ltd. şi reclamanta nu au fost comuni la data derulării operaţiunilor comerciale, neexistând nici o altă legătură, decât cea strict comercială. Totodată, reclamanta a precizat că a avut cu I.T. Co., un contract de comision, iar faptul că pe unele dintre facturi, SC M.M. Ltd. a indicat ca sediu, punctul de lucru al reclamantei, nu poate constitui argument juridic în susţinerea relaţiilor de asociere dintre acestea şi SC O.E.M. SRL Bucureşti.
Neexistând în opinia reclamantei, nici o relaţie de asociere sau vreun interes comun între cele două societăţi, SC O.E.M. SRL Bucureşti şi SC M.M. Ltd., veniturile acestora sunt diferite, iar nu comune, aplicarea cotei de impozitare urmând a se face în raport cu natura activităţii, respectiv prestări servicii la export, precum şi cu faptul că cealaltă societate fiind nerezidentă în România, nu poate fi dublu impozitată.
Societatea reclamantă a susţinut că, dat fiind că operaţiunile comerciale s-au derulat în afara ţării, este evident că SC O.E.M. SRL Bucureşti a efectuat o activitate de comerţ internaţional, în conformitate cu Normele Băncii Naţionale a României nr. V.4.5, fiind aplicabilă, astfel, cota de import de 5% (art. 7 din OG nr. 70/1994), majorată prin art. 2 alin. (4) din Legea nr. 414/2002, la 6% şi că toţi beneficiarii sunt parteneri străini, astfel încât şi veniturile sunt 100% realizate din prestarea serviciilor la extern.
Cu privire la impozitul pe venitul persoanelor nerezidente, reclamanta a arătat, pe de o parte, că firma transportatoare din Turcia nu a obţinut veniturile din România, ci din Iran, şi având în vedere şi prevederile art. 8 din Decretul nr. 331/1986, aceasta nu poate fi impozitată şi în România, cu atât mai mult, cu cât plata transportului reprezintă o cheltuială, şi nu un venit. Pe de altă parte, reclamanta a arătat că anul fiscal nu se terminase la data efectuării controlului, iar depunerea certificatului de rezidenţă fiscală, la data de 7 noiembrie 2002,, nu poate duce la nevalabilitatea acestuia în raport cu dispoziţiile art. 1-4 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 635/2002. În opinia reclamantei, impozitarea firmei transportatoare este legal realizată numai în ţara de origine, având în vedere şi Convenţia de evitare a dublei impuneri dintre România şi Turcia (art. I.9), precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (5) din OUG nr. 217/1999.
În plus, reclamanta a precizat că măsura autorităţilor de control este excesivă, întrucât potrivit HG nr. 859/2002 (Cap. II) şi art. 27 alin. (4) din Legea contabilităţii, erorile de calcul constatate în contabilitate pot fi corectate după închiderea exerciţiului fiscal, respectiv aprobarea şi depunerea situaţiilor anuale [art. 6 pct. 4 lit. k) din OG nr. 62/2002].
Un ultim motiv de anulare a procesului-verbal din 4 septembrie 2002, invocat de reclamantă, este acela că a fost întocmit cu încălcarea Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 2267/2001, nefiind redactat pe formularul tipizat şi în exemplarele prevăzute.
Prin încheierea de şedinţă din 27 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins motivat, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a executării silite.
Aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 132 din 20 ianuarie 2005, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a reţinut că Decizia atacată a fost corect emisă în raport cu dispoziţiile OUG nr. 13/2001 şi cu faptul că procesul-verbal a fost întocmit de Garda Financiară Centrală, iar aspectele de formă invocate de reclamantă, cu privire la procesul-verbal de control nu reprezintă motive de nulitate, în condiţiile în care unul din exemplarele acestuia a fost comunicat reclamantei, prin administratorul său, care a semnat de primire.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că atât impozitul pe profit suplimentar, cât şi impozitul pe venitul persoanelor juridice nerezidente au fost corect stabilite de autorităţile de control şi menţinute prin Decizia atacată, în raport cu situaţia de fapt şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, respectiv art. 2 şi 27 din Legea nr. 414/2002, precum şi cele ale art. 2 lit. d) din OG nr. 83/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC O.E.M. SRL Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, pe de o parte, că motivarea instanţei de fond, referitor la respingerea excepţiei de competenţă materială, şi la invocarea viciului de formă a procesului-verbal, ca fiind motiv de nulitate (pe care l-a învederat doar pentru a atrage atenţia că la cel de-al treilea control nu numai conţinutul, dar şi forma au fost afectate de nelegalitate), nu sunt corecte.
Pe de altă parte, motivele de recurs vizează fondul cauzei şi rezumativ se referă la faptul că instanţa de fond a pronunţat hotărârea dată, fără a verifica temeinic toate apărările susţinute de argumente legale şi de înscrisurile depuse la dosar.
În acest sens, recurenta a arătat că premisa de la care au pornit intimatele şi care a fost însuşită de către instanţă, conform căreia SC O.E.M. SRL Bucureşti şi SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi asociate, în sensul art. 27 din Legea nr. 414/2002, este nefondată, pentru următoarele argumente: faptul că facturile comerciale emise de către furnizorii turci şi bulgari, pentru SC M.M. Ltd., rezidentă în Insle Of Man, poartă adresa din Bucureşti, B-dul I.C.B., sector 3, nu reprezintă nici un argument juridic în susţinerea acestei teze. Potrivit art. 5.6 din Decretul nr. 26/1976 (B. Of. nr. 13/13.02.1976), prin care s-a ratificat Convenţia privind evitarea dublei impuneri cu Regatul Marii Britanii, „nu se consideră că o întreprindere a unui stat contractant are un sediu permanent în celălalt stat contractant, numai pentru faptul că aceasta îşi desfăşoară activitatea în acel stat, printr-un intermediar, un comisionar general sau oricare alt reprezentat cu statul independent, cu condiţia că aceste persoane să acţioneze în cadrul activităţii lor obişnuite".
De asemenea şi HG nr. 402/2002, în art. 1 alin. (1) lit. b), prevede: „persoanele juridice străine devin subiect al impunerii, atunci când îşi desfăşoară activitatea integral sau parţial, prin intermediul unui sediu permanent autorizat să funcţioneze în România, numai după înmatricularea acestuia la registrul comerţului şi după înregistrarea la organele fiscale teritoriale.
Din economia textelor de lege rezultă în mod indubitabil faptul că SC M.M. Ltd. nu a avut un sediu permanent în România şi ca atare, nu poate fi subiect al impunerii".
Pe de altă parte, în preluarea necenzurată a acestei premise, instanţa nu a avut în vedere înscrisurile depuse de către recurentă, din care rezultă că între cele două societăţi nu puteau exista relaţiile comerciale dintre mamă - fiică: adresa nr. NS 2674/P/Isle Of Man, din care rezultă că, începând cu data de 16 martie 2002, principalul acţionar al societăţii SC M.M. Ltd., este M.A., fişa firmei cuprinzând componenţa acţionarilor.
Aşa fiind, premisa nu are nici un temei faptic şi juridic, astfel încât raporturile dintre ele două societăţi nu au altceva în comun, decât derularea unor operaţiuni comerciale.
Cu privire la nereţinerea de către instanţă, ca argument de netemeinicie a calificării societăţii comerciale, ca fiind de prestări servicii, recurenta arată că, deşi se menţionează „fapt de necontestat stabilit în procesul-verbal de sancţionare din 28 august 2002", totuşi, instanţa însuşindu-şi concluziile intimatelor, recalifică această activitate, ca fiind de vânzare-cumpărare; înlăturarea apărărilor privitor la acest aspect, este nemotivată.
Recurenta susţine că atât în contestaţie, cât şi în concluziile orale şi scrise pe fondul cauzei, a arătat faptul că, întrucât controlul G.F.C. finalizat prin procesul-verbal din 28 august 2002, acceptă activitatea sa, ca fiind de prestări servicii internaţionale şi o sancţionează ca atare, este imposibil ca pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi operaţiuni comerciale, activitatea să fie recalificată şi să se aplice alte dispoziţii legale. În opinia recurentei, dacă instanţa de fond recunoaşte „faptul de necontestat", înseamnă că, prin acceptarea recalificării naturii activităţii, se contrazice.
Cu privire la facturile emise de către SC O.E.M. SRL şi I.T., recurenta susţine că în mod nelegal instanţa reţine că acestea sunt contracte de vânzare-cumpărare care au fost tardiv înregistrate la Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2 şi nu au fost înregistrate în Registrul jurnal al societăţii.
Însăşi intimata G.F.C. a arătat că neînregistrarea la Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2 se referă la contractele de prestări servicii nr. EO5715 din 23 martie 2002 şi, respectiv, de vânzare-cumpărare nr. B230590/C003/2002, iar nu la facturile emise între aceste societăţi.
Pe de altă parte, arată recurenta, aceste contracte nu trebuiau înregistrate la autorităţile fiscale, deoarece în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 181 din 19 februarie 2001, (M. Of. nr. 109/5.03.2001), conform art. 1, „persoana juridică română, beneficiara unor lucrări de construcţii, de montaj, de activităţi de supraveghere, de consultanţă, de asistenţă tehnică şi de alte activităţi similare executate de către persoane fizice sau juridice nerezidente, va prezenta organului fiscal în a cărui rază teritorială îşi are sediul, contractul tradus în limba română şi legalizat, încheiat cu partenerii străini. Contractul va fi înregistrat şi restituit persoanei juridice respective. În acelaşi mod se va proceda şi în cazul în care se aduc unele amendamente la contractul iniţial încheiat între părţi":
Mai arată recurenta că, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, „datele înscrise în registrul menţionat vor fi analizate de către structurile menţionate la pct. 3, în vederea verificării modului de stabilire a dreptului de impunere în România a veniturilor realizate de către persoane fizice nerezidente, ca urmare a activităţilor desfăşurate în România, în baza contractelor încheiate cu persoane fizice române".
În opinia recurentei, din economia textelor de lege rezultă indubitabil că obligaţia înregistrării contractelor rezultă numai dacă activităţile s-au desfăşurat în România.
În speţă, arată recurenta, însăşi organele de control au constatat că activităţile comerciale s-au desfăşurat în afara teritoriului României, motiv pentru care considerentul instanţei este nelegal şi netemeinic.
Recurenta mai susţine că în ceea ce priveşte motivaţia instanţei conform căreia aceste contracte nu au fost înregistrate în Registrul jurnal al societăţii, instanţa nu a verificat susţinerile sale şi înscrisurile de la dosar.
În opinia recurentei, aceste înscrisuri dovedesc faptul că SC O.E.M. SRL a încasat într-un cont bancar din România, diferenţa de la acreditivul deschis şi cel cesionat în conformitate cu Normele Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 N.R.V. 4 pct. 5.1. şi 5.2 (M. Of. nr. 395/31.12.1997); OG nr. 70/1994, modificată prin OUG nr. 217/1999, art. 7 şi, respectiv, Legea nr. 414/2002, art. 2 alin. (4).
Printr-o altă critică, se susţine că motivaţia instanţei, conform căreia nu s-a probat la dosar, rolul contului bancar deschis la B.N.G., sucursala Bucureşti, este superficială şi contrazisă de înscrisurile aflate în dosar. Astfel: chiar în procesul-verbal seria D nr. 0178761 din 28 august 2002, organul de control menţionează că societatea a fost sancţionată contravenţional, în baza art. 4 pct. 3 alin. (3) din OG nr. 18/1994 şi art. 15 din Regulamentul nr. 3/1997, cu amendă în cuantum de 345.547.018 lei, reţinându-se nerepatrierea valutei în termen, pentru servicii prestate la export.
Totodată, la dosar sunt depuse şi avizele de încasare a sumelor menţionate în acreditive şi cuvenite SC O.E.M. SRL (mai puţin plata furnizorului şi a transportatorului), a căror plată a fost menţionată şi s-a făcut distinct.
În privinţa valorii probatorii a raportului de expertiză efectuat în cauza penală, recurenta arată că nu a contestat niciodată autoritatea de lucru judecat a acestuia; a arătat, însă, faptul că acest raport, bazat exclusiv pe documente şi acte normative aplicabile, poate să constituie un ajutor dat instanţei, cu atât mai mult, cu cât soluţia dată în procesul penal nu a fost susţinută, iar unul din obiectivele expertizei s-a referit la stabilirea legăturilor comerciale dintre societăţi, modalităţile de plată şi încasarea sumelor de bani, cuvenite fiecărui participant la afacere. Faptul că în cadrul acestui proces, intimatele nu au solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză contabilă, ar putea duce la concluzia achiesării tacite de către acestea, întrucât argumentele pe care le-au formulat, nu combat juridic şi faptic susţinerile expertizei.
Recurenta mai susţine că, în ceea ce priveşte calcularea cotei de impozit de 15% privind impunerea veniturilor realizate din România, de persoane fizice şi juridice nerezidente, potrivit art. 1 din OG nr. 83/1998, „impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile din România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea următoarelor cote de impozit: art. 2 alin. (1) lit. d) prevede: „15% pentru veniturile plătite nerezidenţilor, provenite din transporturi internaţionale, aeriene, navale, rutiere şi feroviare cu următoarele menţiuni" (i) „impozitul se percepe numai de la beneficiarii de venit care au sediul conduceri efective în statele care impun veniturile similare obţinute din acele state de către întreprinderile române de transport; (ii) veniturile realizate din România de beneficiarii care au sediul conducerii efective în state, care aplică companiilor române de transport, o cotă de impozit mai redusă de 15%, se vor impune cu cote de impozit la nivelul celor percepute de acele state".
În speţă, arată recurenta, achitarea transportului a fost efectuată conform acreditivelor de la B.S. Athena, conform înscrisurilor prezentate.
De asemenea, recurenta apreciază că rezultă indubitabil că veniturile firmei transportatoare nu sunt realizate din România, fiind plătite de către beneficiarul mărfii şi transportului prin B.S. din Atena, în sensul actului normativ invocat, având în vedere şi Convenţia de evitare a dublei impozitări cu Turcia, nr. 331/1986, potrivit căreia veniturile acestei firme nu pot fi impozitate conform legislaţiei române, contrar soluţiei instanţei de fond.
Mai arată recurenta că „reconsiderarea evidenţelor" ar însemna în speţă implicit intrarea mărfurilor în gestiune, ceea ce presupune: vămuirea şi corespunzător, întocmirea D.V.I., emiterea N.I.R., fişa de magazie, o notă predare marfă şi întocmirea de facturi interne, precum şi vămuirea la extern; de asemenea, nu trebuie omis faptul că vămuirea mărfurilor la intrare în ţară implică şi plata T.V.A., cu Ordin de Plată către buget. Ori toate aceste acte care atrag şi aplicarea altor obligaţii legale, nu pot fi efectuate, întrucât mărfurile respective, nu numai că nu au intrat în România şi implicit, nici în gestiunea SC O.E.M. SRL, dar, nici cel puţin nu au tranzitat teritoriul României, aşa cum rezultă din graficul în care sunt transpuse prevederile din contractul nr. E05715 din 23 martie 2002. Mai mult, arată recurenta, abilităţile legale acordate organelor fiscale nu le pot conferi dreptul de a reconsidera o contabilitate în contradicţie cu starea de fapt şi chiar neconformă acesteia; ar atrage drept consecinţe, încălcarea altor dispoziţii din Legea nr. 82/1991, a contabilităţii, şi chiar fapte penale.
Prin întâmpinare, Garda Financiară - Comisariatul General (fostă Garda Financiară Centrală, până la intrarea în vigoare a HG nr. 1538/2003), a solicitat respingerea recursului, pe de o parte, pentru un motiv formal, respectiv nerespectarea dispoziţiilor art. 3021 lit. a) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, pentru argumentele arătate în actele de control şi corect reţinute de instanţa de fond. Astfel, arată intimata, prin actul de control financiar dedus judecăţii s-a constatat că, în perioada aprilie - august 2002, SC M.M. Ltd., persoană juridică rezidentă în Insula Man (Isle of Man), a achiziţionat de la diverşi furnizori din Turcia şi Bulgaria, subansamble de piese auto, în baza a 11 facturi externe. S-a reţinut că valoarea mărfurilor achiziţionate cu aceste facturi a fost de 992.270 dolari SUA, ceea ce, în monedă naţională, la cursul de schimb leu - dolar de la data facturării, înseamnă 32.941.176.053 lei.
Organul de control arată că ulterior, aceste subansamble de piese auto au fost livrate de SC M.M. Ltd., către reclamanta SC O.E.M. SRL, la un preţ aproape dublu faţă de cel de achiziţie, întocmindu-se în acest scop 8 facturi externe, consemnate, de asemenea, în procesul-verbal de control. Mai mult, preţul plătit de SC O.E.M. SRL, pentru marfa achiziţionată de la SC M.M. Ltd., în baza celor 8 facturi externe, a fost de 1.458.240 dolari SUA, echivalentul a 48.619.648.832 lei, calculat la cursul de schimb leu - dolar de la data facturării.
Garda Financiară arată că la rândul său, SC O.E.M. SRL a livrat această marfă către SC I.T. din Iran, întocmindu-se în acest scop 9 facturi externe menţionate în actul de control atacat, a căror valoare este de 1.548.288 dolari SUA, echivalentul a 51.499.379.697 lei, calculat la cursul de schimb leu - dolar, valabil la data emiterii facturilor.
Garda Financiară susţine că aceste tranzacţii au avut loc numai formal căci, în realitate, subansamblele auto au fost transportate de la furnizorii din Bulgaria şi Turcia, direct în Iran, către SC I.T., mărfurile neurmând traseul indicat în documente - Insula Man, apoi România şi de aici în Iran, la beneficiarul final.
În opinia organului de control, pentru subansamblele auto (obiectul acestor operaţiuni comerciale) nu s-au întocmit documente specifice activităţii de import-export (declaraţii vamale de import, declaraţii vamale de export sau declaraţii de încasare valutară), iar expediţia mărfurilor s-a efectuat direct în Iran, prin firma de transport S.I. Ltd., care a emis, către SC O.E.M. SRL, facturile externe (menţionate în procesul-verbal de control), în baza cărora societatea din Turcia a prestat transportul mărfurilor.
Tot în opinia intimatei Garda Financiară, în realitate, prin intermediul acestor operaţiuni comerciale, reclamanta nu a urmărit altceva decât să exporte profitul din România, într-un paradis fiscal, cu scopul eludării legilor fiscale româneşti.
De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Înalta Curte, examinând, în prealabil, excepţia privind aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3021 C. proc. civ., constată că, prin Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 (M. Of. nr. 356/27.04.2005), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., iar Decizia fiind definitivă şi general obligatorie, textul de lege respectiv nu mai poate fi invocat ca argument juridic pentru susţinerea excepţiei.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse sentinţei atacate, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la motivul de recurs privind excepţia necompetenţei materiale a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, de a soluţiona contestaţia şi la viciile de formă ale actului de control contestat se reţine că în mod corect a reţinut instanţa de fond, pe de o parte, competenţa autorităţii centrale, în raport cu emitentul actului de control din 4 septembrie 2002, respectiv Garda Financiară Centrală.
Pe de altă parte, se constată că nici viciul invocat de recurenta-reclamantă nu este de natură a lovi de nulitate procesul-verbal de control; aceasta, cu atât mai mult, cu cât unul din exemplarele procesului-verbal a fost comunicat administratorului recurentei-reclamante, care a şi semnat de primire.
Cu privire la impozitul suplimentar pe profit şi majorările de întârziere aferente pentru trimestrul II/2002, se constată, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, că, în mod corect, organul de control a dispus recalcularea impozitului suplimentar pe profit, în situaţia în care SC O.E.M. SRL şi SC M.M. Ltd. sunt întreprinderi asociate în sensul art. 27 alin. (3) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit.
De altfel, instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, cu atât mai mult, cu cât cu ocazia verificărilor efectuate la sediul social al SC O.E.M. SRL, s-a mai constatat că unul dintre asociaţii acesteia, B.P. este asociat şi la SC M.M. Ltd. şi că această societate, deşi persoană juridică de piese auto emise de furnizorii din Turcia şi Bulgaria, are adresa punctului de lucru al SC O.E.M. SRL din Bucureşti, B-dul I.C.B., adresa la care s-a făcut şi controlul.
Este de reţinut că facturile dintre reclamantă şi I.T. au fost calificate în mod corect, ca fiind contracte de vânzare-cumpărare, şi nu de prestări-servicii, acestea fiind înregistrate de către reclamantă, la Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2, la o dată ulterioară perioadei verificate şi a datei controlului (4 septembrie 2002) şi nu au fost înregistrate în registrul - jurnal al societăţii.
Totodată, Înalta Curte constată că, avându-se în vedere datele existente la momentul controlului, în mod legal, a fost reconsiderată valoarea mărfurilor achiziţionate de recurenta-reclamantă dela SC M.M. Ltd. şi livrate către SC I.T., pornindu-se de la preţul curent de vânzare, cu aplicarea cotei de 25% pentru calculul impozitului pe profit, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 414/2002.
În plus, recurenta-reclamantă nu se încadrează în situaţia de a beneficia de cota de 6% pentru profitul impozabil aferent acestor exporturi, întrucât nu a depus probe din care să rezulte rolul contului bancar deschis la B.N.G., sucursala Bucureşti, în sensul încasării în valută a sumelor aferente exportului de subansamble de piese auto.
Prin urmare, se constată că în mod corect s-a reţinut că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de 22 lit. d) din OG nr. 70/1994, cu modificările şi completările ulterioare şi de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, acte normative incidente cauzei, în vigoare în perioada verificată în succesiunea lor, (până la 1 iulie 2002, data abrogării OG nr. 70/1994 şi ulterior acesteia).
Referitor la raportul de expertiză extrajudiciară depus în faţa instanţei de fond, se constată că aceasta în mod corect nu l-a luat în considerare la pronunţarea soluţiei date, întrucât se referă la faptele unor persoane fizice şi nu prezintă relevanţă în faţa instanţei de contencios administrativ cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate.
Cu privire la motivul de recurs referitor la veniturile persoanelor fizice nerezidente se reţine că, în mod corect a reţinut instanţa de fond că organul de control a procedat conform legii, atunci când a aplicat cota de 15% pentru veniturile realizate de persoanele fizice nerezidente pentru serviciile de transport internaţional, prevăzută de art. 2 lit. ii) din OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate din România, de persoane fizice şi juridice nerezidente, în situaţia în care recurenta-reclamantă nu a depus la dosar, certificatele de rezidenţă fiscală pentru societatea din Turcia, traduse şi legalizate, cu menţiunile privind locul plăţii, impozitului şi cota.
În plus, în situaţia în care la data controlului, recurenta-reclamantă nu a depus certificatul de rezidenţă fiscală pentru societatea din Turcia, impunerea făcută de organele de control [cota de 15% prevăzută de art. 2 lit. ii) din OG nr. 83/1998], a fost legală.
În drept, sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. II şi 2 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 635/2000, pentru aprobarea Precizărilor referitoare la aplicarea convenţiilor sau acordurilor de evitare a dublei impuneri, încheiate de România, cu diverse state.
Semnificativ este şi faptul că recurenta-reclamantă a depus certificatul de înmatriculare privind societatea din Turcia, la data de 7 noiembrie 2002, la o dată ulterioară controlului şi perioadei la care au fost achitate de către reclamantă, sumele către societatea din Turcia, cu depăşirea termenului de 1 lună prevăzut de pct. II al art. 1 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 635/2000.
În consecinţă, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, corect şi amplu motivată, iar criticile aduse acesteia, nefondate, urmează a se respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.E.M. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 132 din 20 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 381/2006. Contencios. Anulare Hotarâre de... | ICCJ. Decizia nr. 385/2006. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
