ICCJ. Decizia nr. 3863/2006. Contencios. Regim tolerare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3863/2006
Dosar nr. 22091/2/2005
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 iunie 2005, reclamantul Z.Q., cetăţean chinez, a solicitat anularea deciziei nr. 176068/LA/1 din 3 iunie 2005, emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea pârâtei să-i acorde regimul tolerării în România pe o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 98 - 100 din OUG nr. 194/2002 pentru acordarea regimului tolerării în România, întrucât soţia sa are drept de şedere în România şi respingerea cererii sale de către autoritatea pârâtă afectează viaţa sa de familie şi reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului fundamental la viaţa de familie.
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 176068/LA/1 din 3 iunie 2005, emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să-i acorde reclamantului, regimul tolerării în România, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilităţi de prelungire, în conformitate cu prevederile în art. 100 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, până la încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească teritoriul României.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că situaţia reclamantului se încadrează în prevederile art. 99 alin. (1) lit. c) din OUG nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 482/2004, în sensul că beneficiază de regimul tolerării în România, datorită existenţei unor motive obiective.
Dispoziţiile legale sus-menţionate au fost interpretate de instanţa de fond, în raport cu prevederile art. 26 din Constituţia României şi art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatându-se că reclamantul duce viaţă de familie în România împreună cu soţia sa, P.M., care are drept de şedere şi desfăşoară activităţi comerciale.
Dată fiind situaţia familială a reclamantului, instanţa de fond a apreciat că îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, dispusă prin Decizia contestată, îngrădeşte dreptul la viaţa de familie, deşi împrejurările concrete ale cauzei nu dovedesc că vătămarea adusă dreptului respectiv ar fi o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, solicitând casarea hotărârii, ca nelegală şi netemeinică şi pe fond, respingerea acţiunii formulată de reclamant.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 98 din OUG nr. 194/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, întrucât nu se poate reţine existenţa unor motive obiective în cazul intimatului, care în mod voit nu a părăsit teritoriul României şi nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România.
De asemenea, recurenta a criticat aplicarea în cauză a prevederilor art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, arătând că nu au fost avute în vedere prevederile alin. (2), care permit amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la viaţa de familie, în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru respectarea ordinii publice.
În susţinerea acestui motiv de recurs, a fost invocată din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea în cauză A.C. şi B. contra Marii Britanii şi s-a arătat că este legală Decizia contestată de intimat, care locuieşte ilegal în România din noiembrie 2002 şi nu a solicitat legalizarea situaţiei sale, pentru a rămâne cu familia sa, prin obţinerea unei vize de reîntregire a familiei.
Subliniind caracterul temporar al regimului de acordare a tolerării, recurenta a arătat că viaţa de familie nu poate constitui un motiv obiectiv care îl împiedică pe intimat să părăsească teritoriul României, întrucât un asemenea motiv nu poate fi delimitat în timp, astfel încât acordarea tolerării poate determina efectele unui adevărat drept de şedere.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Sesizată să se pronunţe asupra deciziei de respingere a cererii intimatului-reclamant, de tolerare a rămânerii sale pe teritoriul României, instanţa de fond a constatat corect îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 98 din OUG nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, datorită motivelor obiective pentru care acesta nu poate părăsi teritoriul României.
Circumstanţele concrete ale situaţiei intimatului au fost apreciate ca reprezentând motive obiective, în sensul definit de alin. (2) al textului de lege sus-menţionat, ca fiind acele împrejurări independente de voinţa străinului, imprevizibile şi care nu pot fi înlăturate, din cauza cărora acesta nu poate părăsi teritoriul României.
Definiţia dată de lege motivelor obiective nu cuprinde criterii de identificare sau exemple concrete, astfel încât instanţa de fond a interpretat corect prevederea legală, stabilind în funcţie de probele administrate, că situaţia intimatului se încadrează în ipoteza juridică reglementată ca temei pentru acordarea regimului de tolerare pe teritoriul României.
Astfel, s-a avut în vedere că, deşi intimatul nu mai are drept de şedere din 10 noiembrie 2002 şi nu beneficiază de statutul de refugiat, are viaţă de familie, locuind în România împreună cu soţia sa, de asemenea cetăţean chinez, căreia i s-a prelungit dreptul de şedere până la data de 27 august 2007, în scopul desfăşurării de activităţi comerciale.
Situaţia familială a intimatului, necontestată în cauză, justifică acordarea regimului tolerării pe o perioadă de 6 luni, întrucât îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, i-ar îngrădi dreptul la respectarea vieţii de familie, prevăzut în art. 26 din Constituţia României, republicată şi art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Recurenta a susţinut neîntemeiat conformitatea deciziei sale cu reglementarea cuprinsă în art. 8 alin. (2) al Convenţiei Europene, care permite ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la viaţa de familie dacă este prevăzută de lege şi constituie o măsură necesară pentru respectarea ordinii publice într-o societate democratică.
În mod necontestat, măsura dispusă de autoritatea recurentă are o bază legală în dreptul intern şi îndeplineşte un scop legitim, fiind prevăzută în OUG nr. 194/2002 pentru asigurarea ordinii publice, prin exercitarea dreptului suveran al statelor contractante de a controla intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul lor, precum şi îndepărtarea persoanelor care nu sunt cetăţenii lor.
Decizia recurentei a fost, însă, anulată pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută în art. 8 alin. (2) din Convenţia Europeană, pentru că măsura dispusă nu s-a dovedit a fi imperios necesară şi proporţională cu interesul public urmărit faţă de importanţa dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat intimatului prin alin. (1) al aceleiaşi reglementări.
În consecinţă, sunt nefondate criticile formulate în recurs cu privire la modul de interpretare şi de aplicare în hotărârea atacată a prevederilor art. 98 din OUG nr. 194/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 8 din Convenţia Europeană, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Recursul va fi admis şi hotărârea atacată va fi modificată în parte, constatând că este întemeiată ultima critică formulată de recurentă cu privire la posibilitatea de prelungire a regimului tolerării pentru intimat, având în vedere caracterul temporar al măsurii de acordare a tolerării pe teritoriul României.
Invocând hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 martie 1985, în cauza A., C. şi B. contra Marii Britanii, recurenta a solicitat întemeiat să fie determinată întinderea obligaţiei sale de a acorda intimatului regimul de tolerare, dat fiind că art. 8 al Convenţiei Europene nu a fost interpretat ca incluzând o obligaţie generală din partea statului contractant de a respecta alegerea străinilor cu privire la statul de rezidenţă matrimonială şi de a accepta stabilirea pe teritoriul său a soţilor care nu sunt cetăţenii săi.
Regimul tolerării a fost reglementat în art. 98 din O.U.G nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind permisiunea acordată cetăţeanului străin de a rămâne pe teritoriul României, pentru motive obiective, definite în principal ca motive umanitare şi, deci, nu reprezintă un drept de şedere temporară sau permanentă, stabilit prin viză sau prin permisul de şedere, în condiţiile prevăzute de regimul străinilor din România.
În consecinţă, situaţia juridică a persoanei căreia i s-a acordat tolerarea pe teritoriul României, este condiţionată de existenţa motivelor obiective, urmând ca efectele sale să înceteze la data încetării acelor motive care au determinat acordarea tolerării.
Cum regimul tolerării va fi acordat intimatului, în considerarea vieţii sale de familie, se constată că nu este întemeiată cererea de prelungire cu noi perioade de câte 6 luni, întrucât soţia sa are drept de şedere în România, până la 27 august 2007, dată la care încetează motivul obiectiv avut în vedere de instanţa de fond, ca temei pentru acordarea tolerării pe o perioadă de 6 luni.
Pentru considerentele expuse, prezentul recurs va fi admis şi va fi modificată hotărârea atacată, în sensul că va fi înlăturată dispoziţia privind posibilitatea de prelungire a regimului tolerării în România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, republicată, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 216 din 31 ianuarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că înlătură dispoziţia privind posibilitatea de prelungire a regimului tolerării din România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din OUG nr. 194/2002.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3862/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3866/2006. Contencios. Anulare act... → |
|---|
