ICCJ. Decizia nr. 3922/2006. Contencios. Contestaţie la executare. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 3922/2006

Dosar nr. 12346/1/2006

Şedinţa publică din 10 noiembrie 2006

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la data de 29 mai 2006 la Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, contestatorii Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş şi N.R. - director executiv al acestei instituţii au solicitat, în contradictoriu cu intimatul M.C.A., lămurirea înţelesului şi aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25 ianuarie 2006, pronunţată de această instanţă, în dosarul nr. 12389/CA din 12 decembrie 2005, anularea actelor de executare a deciziei nr. 82/CA/R din 29 septembrie 2005, a aceleiaşi instanţe, precum şi suspendarea executării ei, până la soluţionarea prezentei contestaţii.

S-a solicitat de către contestatori, şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 218 din 21 iunie 2006, a respins contestaţia la executare formulată şi a obligat, totodată, cei doi contestatori, la plata cheltuielilor de judecată, către pârât, în cuantum de 800 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin încheierea nr. 1 din 25 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timişoara a făcut aplicarea art. 22 din Legea nr. 554/2004 şi a admis cererea formulată de M.C.A., privind executarea deciziei nr. 824 din 29 septembrie 2005, pronunţată de aceiaşi instanţă. În consecinţă, a obligat Direcţia Generală de Asistenţă şi Protecţia Copilului Timiş să pună în executare această din urmă hotărâre, aplicând conducătorului executiv al instituţiei, N.R., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie şi obligând-o, totodată, la despăgubiri, către pârât, în cuantum de 20%, prin raportarea la aceiaşi bază de calcul, pe fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a deciziei.

În raport cu dispozitivul acestei încheieri, astfel cum a fost enunţat mai sus, instanţa a apreciat că sunt greşite susţinerile contestatorilor, în sensul că sancţiunile pecuniare trebuiau aplicate de la data rămânerii irevocabile a încheierii şi nu de la data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a soluţionat fondul, această afirmaţie contravenind dispoziţiilor art. 22, raportat la art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs, contestatorii, considerând-o nelegală.

În motivarea cererii de recurs, recurenţii-contestatori au arătat că au solicitat lămurirea înţelesului şi aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25 ianuarie 2006, cu privire la acordarea daunelor morale în baza unor probe concludente din care să rezulte că intimatul a suferit un prejudiciu moral, or aceste probe nu au fost nici solicitate de instanţă, nici depuse la dosar.

Recurenţii-contestatori au mai arătat că din literatura de specialitate reiese că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa trebuie să aibă în vedere că acestea se aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestuia. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

În acest sens, recurenţii-contestatori au invocat şi Decizia nr. 663 din 7 februarie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care s-a reţinut că pentru acordarea daunelor morale, este totuşi nevoie de existenţa unor elemente probatorii adecvate, de natură a permite instanţei găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanţei, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Recurenţii-contestatori au invocat şi prevederile art. 379 C. proc. civ., considerând că din cauza caracterului incert şi nelichid al creanţei, hotărâre judecătorească prin care au fost obligaţi la daune cominatorii, nu poate fi pusă în executare, fiind necesar ca în prealabil să se stabilească după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

În sprijinul acestei susţineri, recurenţii-contestatori au menţionat Decizia nr. XX din 12 decembrie2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în a cărei motivare se precizează că „în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăşi valoarea prejudiciului pentru ca diferenţa s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest mod fără justa cauză. În atare situaţie, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect, este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii, nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii".

Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 18 octombrie 2006, intimatul a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este întemeiată pe interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 22 şi 24 din Legea nr. 554/2004, referitoare la executarea hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului, intimatul a anexat întâmpinări, în temeiul art. 305 C. proc. civ., copiile următoarelor înscrisuri: sentinţa civilă nr. 218 din 21 iunie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în dosarul nr. 3478/CA/2006 (hotărârea recurată, încheierea civilă nr. 1 din 25 ianuarie 2006, definitivă, irevocabilă şi învestită cu formulă executorie, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 12.389/CA/2005 (titlu executoriu), Decizia civilă nr. 209/CA/R din 16 martie 2006 (dată în contestaţia în anulare), pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. 1222/CA/2006, irevocabilă, încheierea nr. 1009/C. civ. din 10 aprilie 2006, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. 1009/2006 (încuviinţarea cererii de executare silită), executorie şi irevocabilă, contestaţia la executare ce formează obiectul dosarului nr. 6709 din 4 mai 2006, încheierea din 8 iunie 2006, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. 6709/2006, cererea de Ordonanţă Preşedinţială, care a făcut obiectul dosarului nr. 4943/325/2006, încheierea civilă nr. 7393 din 29 august 2006, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. 4943/325/2006, irevocabilă (prin care s-a respins cererea de suspendare a executării tuturor actelor execuţionale ), contestaţia la executare ce face obiectul dosarului nr. 4943/325/2006 al Judecătoriei Timişoara (dosar aflat pe rol, în curs de soluţionare), procesul-verbal de constatare nr. 135 din 18 aprilie 2006, din care rezultă modul de calcul al debitului, cererea de poprire din data de 18 aprilie 2006, adresa către terţul poprit din 8 mai 2006, prin care a fost atenţionat că a expirat termenul de 15 zile prevăzut de art. 456 C. proc. civ.

Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de înscrisurile depuse la dosar în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia nr. 824/CA/R din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamantul M.C.A. împotriva sentinţei civile nr. 356/CA din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Timiş, a modificat sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat dispoziţiile nr. 1156 din 22 noiembrie 2004 şi nr. 61 din 14 ianuarie 2005, emise de pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş şi a obligat pârâta la încadrarea corectă a reclamantului, în grila de salarizare, precum şi la achitarea, către reclamant, a diferenţei de drepturi salariale, pe perioada din litigiu, excluzând perioada 28 iunie 2004 - 28 iulie 2004, reactualizate cu rata inflaţiei, la data executării deciziei.

Prin încheierea nr. 1 din 25 ianuarie 2006, pronunţată, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea de executare a deciziei menţionate anterior şi a obligat pârâta să pună în executarea Decizia, aplicând conducătorului autorităţii pârâte, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din aceeaşi lege .

Totodată, conducătorul pârâtei a fost obligat să-i plătească reclamantului, o despăgubire de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Încheierea era susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dar din actele dosarului nu rezultă că recurenţii-contestatori au recurs la această cale de atac.

Prin contestaţia la executare formulată în temeiul art. 399 C. proc. civ., recurenţii-contestatori au solicitat pe de o parte, lămurirea înţelesului şi aplicării dispozitivului încheierii şi pe de altă parte, anularea actelor de executare, cu motivarea că obligarea la plata unor despăgubiri către intimat îşi produce efectele juridice numai de la data la care încheierea a rămas irevocabilă, respectiv 31 ianuarie 2006.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 399 şi urm. C. proc. civ., având în vedere normele speciale instituite de art. 22 şi 24 din Legea nr. 554/2004, pentru executarea hotărârilor instanţelor de contencios administrativ.

Înalta Curte constată, de asemenea, că dispozitivul încheierii nr. 1/2006 cuprinde prevederi clare privind obligaţiile stabilite în sarcina recurenţilor-contestatori, indicând elementele necesare pentru determinarea cuantumului creanţei în momentul executării.

Pe calea contestaţiei la executare, reglementate de art. 399 C. proc. civ., nu pot fi invocatemotive de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, tinzând la stabilirea unei alte situaţii de fapt sau la modificarea cuantumului despăgubirilor prevăzute în titlul executoriu.

Din acest motiv nu pot fi primite susţinerile cuprinse în motivarea recursului, care nu constituie veritabile critici la dreasa hotărârii recurate, ci tind să repună în discuţie natura juridică şi modul de stabilire a despăgubirilor acordate intimatului, depăşind cadrul procesual al unei contestaţii la executare.

Având în vedere toate aceste considerente, ţinând seama de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat, menţinând sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Asistenţă şi Protecţia Copilului Timiş şi N.R. - director executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă şi Protecţia Copilului Timiş împotriva sentinţei civile nr. 218 din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.

Obligă recurenţii la plata sumei de 2018 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.C.A.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2006.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3922/2006. Contencios. Contestaţie la executare. Recurs