ICCJ. Decizia nr. 3973/2006. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3973/2006
Dosar nr. 2281/1/2006
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 7 noiembrie 2002, SC R.M. SRL Reşiţa a chemat în judecată Ministerul Industriilor şi Comerţului şi SC C. SA Reşiţa, solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 4439 din 8 decembrie 1998, emis de primul pârât, în favoarea pârâtei secunde pentru suprafaţa de 7982,40 mp teren, situată în municipiul Reşiţa.
De asemenea, a cerut recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra acelui teren, înscris în C.F. sub nr. 1183, nr. 1184 şi nr. 1185 Reşiţa, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la repararea pagubei cauzate prin distrugerea suprafeţei fertile a solului şi amenajarea unei şape de beton.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că actul administrativ supus controlului jurisdicţional a fost obţinut de pârâta secundă prin fals, cu nesocotirea prevederilor Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991. În realitate, terenul care formează parcelele nr. 303/1/1/b, nr. 304/b/1/1/ şi nr. 304/a/1/1 nu a aparţinut niciodată Statului român, în temeiul vreunui decret de expropriere sau orice alt titlu valabil.
Împrejurarea că pârâta respectivă a achitat unele taxe de folosinţă, nu are nici o relevanţă în privinţa regimului juridic al bunului imobil şi nu poate schimba calificarea reclamantei, ca un adevărat proprietar.
Ulterior în cauză au formulat cereri de intervenţie în interes propriu, P.V. şi J.A.
Ei au solicitat instanţei de judecată să constate că au avut calitatea de proprietari ai terenului în litigiu şi după ce au luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei SC C. SA Reşiţa, dintr-un alt litigiu, s-au adresat autorităţii publice emitente cu o petiţie, solicitând revocarea actului.
Ca şi reclamanta, au precizat că terenul nu a trecut niciodată în proprietatea Statului, iar folosinţa lui le-a fost uzurpată de acea societate comercială, prin abuz şi violenţă.
Intervenienţii au cerut, totodată, obligarea pârâţilor la plata unor daune materiale şi morale, evaluate la suma de câte 1 miliard lei pentru fiecare.
Prin sentinţa civilă nr. 252 din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea principală ca neîntemeiată, iar cererile de intervenţie în interes propriu, ca lipsite de interes.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1827 din 7 mai 2004, a admis recursul declarat de reclamanta SC R.M. SRL Reşiţa şi a casat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.
S-a reţinut că, întrucât actul administrativ nu a fost comunicat reclamantei, din momentul luării la cunoştinţă de existenţa lui, acţiunea în anulare formulată în temeiul Legii nr. 29/1990, era admisibilă şi curţii de apel îi revenea obligaţia să examineze în fond legalitatea actului, cu referire la prevederile HG nr. 834/1991.
Referitor la cererile de intervenţie în interes propriu, s-a apreciat că ele au fost respinse în mod greşit, deoarece intervenienţii erau proprietarii parcelelor incluse în suprafaţa de teren atribuită SC C. SA Reşiţa, conform menţiunilor din C.F. nr. 1183, nr. 1184 şi nr. 1185 Reşiţa, iar interesul lor în desfiinţarea actului juridic este susţinut de menţinerea ca legală a actului de donaţie realizat în favoarea reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 335/PI din 17 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea principală ca neîntemeiată.
Prin aceeaşi hotărâre au fost respinse şi cererile de intervenţie în interes propriu.
Instanţa a reţinut că în prezenta cauză nu are de analizat dacă exproprierea terenului s-a realizat sau nu în condiţiile legii, deoarece această chestiune formează obiectul unui alt dosar. Ca atare, judecata se limitează doar la aprecierea pretenţiilor din acţiune, pe „baza actelor care atestă o astfel de operaţiune juridică şi care nu a fost până în prezent desfiinţată amiabil sau judiciar".
Întrucât edificarea construcţiilor care au constituit ulterior exproprierii, platforma auto, s-a realizat în considerarea neechivocă a calităţii de proprietar a statului asupra acestor terenuri şi cu acceptul acestuia din urmă, antecesoarea în drepturi a pârâtei, iar pe cale de consecinţă şi aceasta a avut calitatea de constructor de bună credinţă, prin răsturnarea prezumţiei prevăzute de art. 492 C. civ.
Instanţa a concluzionat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat pârâtei secunde pe baza unei documentaţii complete şi cu respectarea cerinţelor stabilite prin HG nr. 834/1991. Că reclamanta nu poate justifica o vătămare a drepturilor legitime invocate, din moment ce, ulterior emiterii actului administrativ, a devenit proprietara suprafeţelor de teren în discuţie.
În sfârşit, s-a apreciat că reglementarea dreptului de proprietate şi a despăgubirilor pretinse de ambele societăţi comerciale va putea fi făcută pe calea dreptului comun, în cadrul proceselor civile existente între părţi, conform art. 480, 483, 998 - 999 C. civ., precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamanta SC R.M. SRL Reşiţa şi de către intervenienţii J.A. şi P.V.
În cadrul unor critici comune, toţi aceşti recurenţi au susţinut că soluţia atacată este nemotivată în privinţa rezolvării date cererilor de intervenţie.
Deşi în dispozitivul hotărârii s-a consemnat faptul că se resping aceste cereri, curtea de apel nu a arătat, câtuşi de puţin, care sunt argumentele care fundamentează o astfel de soluţie.
Pe de altă parte, au fost ignorate probele cu care s-a demonstrat că terenul în litigiu nu a aparţinut niciodată Statului. El a fost înstrăinat de intervenienţi, reclamantei, numai după ce pârâta SC C. SA Reşiţa l-a abandonat şi s-a transformat într-o haldină de gunoi.
Cât priveşte exproprierea realizată în baza Decretelor nr. 441/1964 şi nr. 823/1962, Statul român s-a intabulat cu parcele de teren care nu au nimic comun cu parcelele înstrăinate de intervenienţi.
Recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod, modificarea unei hotărâri se poate cere, atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Normele procedurale mai sus enunţate sunt incidente în cauza de faţă, deoarece în adevăr, deşi prin dispozitivul sentinţei a respins cererile de intervenţie în interes propriu, formulate de J.A. şi P.V., prima instanţă nu a redat în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină această sentinţă.
Practic, hotărârea este nemotivată sub acest aspect şi deficienţa respectivă face imposibilă exercitarea de către instanţa superioară a controlului de legalitate a sentinţei pe calea recursului.
Pe de altă parte, se constată că, deşi prin Decizia civilă nr. 1827 din 7 mai 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a statuat asupra admisibilităţii acţiunii principale şi a cererilor de intervenţie şi a dat instanţei de trimitere, îndrumarea de a proceda la examinarea legalităţii actului administrativ în raport cu prevederile Legii nr. 29/1990 şi a HG nr. 834/1991, Curtea de Apel Timişoara a ignorat aceste îndrumări, apreciind că în prezentul litigiu nu are de analizat dacă exproprierea bunurilor imobile a fost realizată sau nu în condiţiile legii.
Procedând în modul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Aprecierile instanţei în legătură cu dreptul de proprietate asupra terenurilor sunt contradictorii, de vreme ce iniţial s-a reţinut edificarea unor construcţii de către pârâta SC C. SA Reşiţa, în considerarea neechivocă a calităţii de proprietar a statului şi, pe cale de consecinţă, calitatea de constructor de bună credinţă a acestui agent economic, pentru ca ulterior să se concluzioneze că „reglementarea drepturilor de proprietate şi a despăgubirilor pretinse de ambele societăţi va putea primi soluţionarea pe calea dreptului comun".
Curtea de apel a păşit la rejudecarea cauzei în fond, punând temei pe Decizia nr. 47/1979, a Consiliului Popular al judeţului Caraş Severin, care, însă, nu are natura unui titlu valabil de preluare a terenurilor în proprietatea statului.
Apărările societăţii comerciale pârâte, în legătură cu modul de trecere a terenurilor în proprietatea Statului, făcute în mai multe litigii civile dintre părţi, sunt inconsecvente, ca, de altfel, şi în privinţa actului juridic care ar demonstra justeţea acestei afirmaţii. Mai precis, s-a susţinut pe parcursul desfăşurării acelor procese, inclusiv a celui de faţă, că terenurile au fost preluate în baza deciziei fostului consiliu popular judeţean, a Decretului nr. 302/1982 (nepublicat în Buletinul Oficial), a Decretului nr. 218/1960 şi, respectiv, a Decretului nr. 712/1966, iar ulterior că preluarea s-a realizat în temeiul Decretelor nr. 813/1962 şi nr. 411/1964.
Pârâţii nu au putut prezenta, însă, vreunul din actele normative invocate, inclusiv Decretele de expropriere nr. 813/1962 şi nr. 441/1964, aşa încât, în această fază procesuală, afirmaţiile lor în legătură cu dreptul de proprietate al Statului şi pe cale de consecinţă, a pârâtei secunde, asupra terenurilor, nu îşi găsesc suport probatoriu în piesele dosarului.
De aceea, pentru stabilirea situaţiei de fapt reale şi justa soluţionare a procesului se impune admiterea recursurilor şi casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu prilejul rejudecării, curtea de apel va trebui să solicite societăţii comerciale pârâte, copii după toate actele normative despre care susţine că au constituit titlul de proprietate al Statului asupra terenurilor, inclusiv Decretele Consiliului de Stat nr. 813/1962 şi nr. 414/1964, care au fost menţionate în notele scrise şi în extrasele C.F. nr. 4660, nr. 4661 şi nr. 4662/2003.
De asemenea, este necesară reverificarea de către expertul topografic a situaţiei actuale a terenurilor (care, necontestat au aparţinut anterior intervenienţilor în calitate de proprietari tabulari), prin raportare şi la decretele de expropriere, care în opinia reclamantei şi a intervenienţilor se referă la alte terenuri decât cele incluse în suprafaţa totală consemnată în certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
În sfârşit, va trebui ca expertul să concluzioneze asupra destinaţiei actuale a terenurilor, iar instanţa să stabilească fără echivoc dacă la data emiterii actului juridic erau sau nu îndeplinite condiţiile cerute cumulativ de art. 1 din HG nr. 834/1991, pentru atestarea dreptului de proprietate în favoarea SC C. SA Reşiţa asupra terenului intravilan în suprafaţă totală de 7982,40 mp.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa pe baza unor mijloace de probă concludente şi cu privire la temeinicia cererilor formulate de reclamanţi şi intervenienţi pentru acordarea daunelor materiale şi morale.
Văzând şi dispoziţiile art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de J.A., P.V. şi SC R.M. SRL Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 335/PI din 17 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3970/2006. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 3974/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
