ICCJ. Decizia nr. 411/2006. Contencios. Contestaţie în anulare. Contestaţie în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 411/2006
Dosar nr. 1187/2005
nr. 5157/1/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2006
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 18 octombrie 2001, a Colegiului jurisdicţional al Camerei de Conturi Vâlcea, s-a admis în parte actul de sesizare formulat în baza art. 37 alin. (1) şi a art. 97 alin. (1), raportat la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, de Procurorul financiar şi s-a dispus obligarea, în solidar, a pârâţilor O.C., în calitate de director şi V.S., în calitate de contabil-şef, la plata, în solidar, a sumei de 740.278.800 lei despăgubiri civile către SC Z. SA Vlădeşti şi 34,48% dobânzi calculate asupra sumei sus-menţionate, pentru perioada cuprinsă între 24 februarie 1999 şi până la data achitării integrale a prejudiciului.
Prin aceeaşi sentinţă, O.C. a mai fost obligat, către aceeaşi societate, la plata unor despăgubiri în valoare de 38.988.200 lei despăgubiri civile şi dobânzi aferente de 34,48% pe an, pentru perioada cuprinsă între 28 septembrie 1999 şi data achitării integrale a debitului. A fost exonerat, acelaşi pârât, de plata sumei de 80.989.000 lei către societate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recursuri jurisdicţionale, O.C. şi V.S., contestând faptul că ar fi răspunzători pentru prejudiciile create societăţii SC Z. SA.
În recursul jurisdicţional formulat de O.C., s-a arătat că nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că a respectat hotărârea judecătorească a instanţei în faţa căreia s-a efectuat executarea silită şi că atacarea sau neatacarea cu recurs a acelei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă o condiţie pentru stabilirea nevinovăţiei sale. Se face referire la caracterul incert al admisibilităţii unui astfel de recurs şi la faptul că instanţa de judecată, în activitatea sa de aplicare a legii, a considerat ca legal şi corect, preţul de adjudecare al celor trei active. De asemenea, se critică sentinţa Colegiului jurisdicţional, în legătură cu aspectul privind diferenţa de preţ rezultată din vânzarea terenului, arătându-se că negocierea presupune obţinerea unui preţ serios, şi nu a unui preţ maxim al bunului supus vânzării-cumpărării. Se precizează că singurele dispoziţii legale ce trebuiau avute în vedere, erau cuprinse în HG nr. 834/1991 şi HG nr. 331/1992, care impuneau obligativitatea vânzării terenului către cumpărătorul activului şi înscrierea acestei menţiuni în licitaţia şi în contractul de vânzare a activului. Se mai critică faptul că instanţa de fond a disjuns o parte din actul de sesizare şi se consideră că prejudiciul este inexistent, deoarece acesta urmează a fi recuperat pe cale civilă în faţa instanţelor de judecată.
Prin Decizia nr. 292/2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, a fost admis recursul jurisdicţional declarat de V.S., s-a modificat sentinţa atacată şi recurenta a fost exonerată de plata, în solidar cu O.C., a despăgubirilor de 740.278.800 lei şi a dobânzilor aferente. Prin aceeaşi decizie a fost respins recursul jurisdicţional formulat de O.C.
Pentru a hotărî astfel, secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a reţinut că, în baza Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, precum şi în baza statutului SC Z. SA Vlădeşti, contabilului-şef V.S. nu-i reveneau atribuţii cu privire la îndeplinirea sarcinilor stabilite în Adunarea Generală a Acţionarilor din data de 8 aprilie 1999 şi nici cu privire la exercitarea acţiunilor societăţii în faţa justiţiei, ea având numai atribuţiile stabilite prin Legea contabilităţii nr. 82/1991.
S-a mai reţinut, privitor la O.C., că acesta, în calitate de administrator al SC Z. SA Vlădeşti, a fost singurul răspunzător pentru prejudiciile create societăţii, răspundere ce-i revenea în baza art. 12 din Statutul acesteia şi a Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul general financiar şi O.C.
În recursul său, Procurorul general financiar a criticat soluţia de exonerare de răspundere a contabilului-şef V.S., ca fiind netemeinică şi nelegală.
În susţinerea recursului au fost invocate dispoziţiile art. 2 şi 11 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora contabilul-şef are atribuţii de evidenţiere în scripte a situaţiei contabile, de control al conformităţii acesteia cu dispoziţiile legale, de evaluare a situaţiei financiare şi de propunere a măsurilor necesare.
S-a mai susţinut în motivele de recurs că V.S. a exercitat, în fapt, alături de directorul O.C., conducerea executivă a societăţii, în absenţa existenţei unui consiliu de administraţie.
În recursul său, O.C., a criticat Decizia secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi, în sensul că s-a rezumat la analizarea unui singur motiv de recurs, ignorându-le pe toate celelalte.
A mai susţinut, de asemenea, că în mod greşit, contabila-şefă V.S. a fost exonerată de răspundere, atâta vreme, cât aceasta, deşi răspunzătoare de comportamentul financiar al firmei, nu a făcut nici un demers pentru a aduce la cunoştinţa societăţii, dificultăţile existente la acest nivel. De fapt, O.C. a reiterat motivele din recursul jurisdicţional.
De asemenea, acesta a declarat recurs şi împotriva sentinţei civile nr. 235 din 1 aprilie 2003, pronunţată în baza art. 2812 C. proc. civ., privind completarea deciziei civile nr. 292 din 7 iunie 2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională.
Prin Decizia nr. 2035 din 29 martie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis recursul declarat de Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, Decizia nr. 292/2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, a fost casată în parte, s-a respins recursul jurisdicţional declarat de V.S., împotriva sentinţei nr. 30/2001, a Colegiului jurisdicţional al Camerei de Conturi Vâlcea şi au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate. De asemenea, s-a respins recursul declarat de O.C. împotriva aceleiaşi decizii, cât şi împotriva deciziei nr. 235/2003, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, pronunţată în baza art. 2812 C. proc. civ.
Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor Legii contabilităţii nr. 82/1991, atribuţiile contabilului-şef nu se rezumă numai la înregistrarea în acte a operaţiunilor contabile, ci presupune angajarea, alături de director, în tot ce înseamnă încasarea şi efectuarea de plăţi.
Prin urmare, tot ceea ce ţinea de administrarea bunurilor societăţii, trebuia să poarte viza de control financiar-preventiv a intimatei.
Mai mult decât atât, conducerea executivă a societăţii o deţineau, în baza atribuţiilor conferite de către Adunarea Generală a Acţionarilor, directorul şi contabilul-şef care, în această postură, îşi asumaseră, în cunoştinţă de cauză, rolul consiliului de administraţie, structură pe care SC Z. SA Vlădeşti n-o mai avea din 1998.
În concluzie, asumându-şi efectiv conducerea societăţii, în lipsa unui consiliu de administraţie, contabila-şefă V.S., alături de directorul O.C., au prejudiciat societatea SC Z. SA Vlădeşti, printr-un management defectuos care nu i-au permis acesteia să-şi onoreze obligaţiile asumate.
În ceea ce priveşte criticile de fond aduse deciziei nr. 292 din 7 iunie 2002, Curtea le-a respins, pentru considerentele expuse mai sus, avându-se în vedere împrejurarea că recurentul O.C., alături de intimata V.S., au exercitat în mod efectiv conducerea executivă a SC Z. SA Vlădeşti.
La data de 14 aprilie 2005, O.C. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că instanţa nu a analizat cel puţin două aspecte din motivele de recurs. S-a precizat că instanţa a greşit atunci când a statuat că exercitarea căii de atac a recursului nu asigură şi efectul admiterii acestuia şi stabilirii preţului corect, iar pe de altă parte, că exercitarea căii de atac a recursului reprezintă îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor avute de contestator, că a contribuit direct la producerea prejudiciului, că prejudiciul este cert, fiind în prezenţa unei răspunderi delictuale.
Contestatorul a mai susţinut că, în situaţia în care s-ar fi respins recursul, prejudiciul nu mai este cert şi nu trebuie să răspundă patrimonial; că şi-a îndeplinit obligaţiile, a consultat un avocat, pentru licitaţie urma să declare recurs după comunicarea hotărârii, însă a fost înlăturat din funcţie.
S-a mai precizat că instanţa a statuat greşit că nu sunt aplicabile dispoziţiile HG nr. 834/1991, HG nr. 331/1992 şi HG nr. 450/1999.
Verificând cauza, în funcţie de motivarea contestaţiei în anulare, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată.
Instanţa de recurs a avut în vedere toate motivele de recurs formulate de O.C. Instanţa a analizat în totalitate criticile formulate şi a evidenţiat aspectele relevante cauzei. Împrejurarea că în considerentele deciziei de casare nu s-au făcut referiri exprese la unele susţineri ale recurentului, nu echivalează cu omiterea de a analiza unele motive de recurs. În realitate, aspectele la care se referă contestatorul, sunt dezvoltări ale motivelor de recurs, motive pe care instanţa, în esenţă, le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat Decizia nr. 292/2002, a Curţii de Conturi, secţia jurisdicţională, în ce priveşte recursul lui O.C., hotărâre care a reţinut în mod corect că exercitarea căii de atac a reprezentat pentru director, o sarcină expresă care i-a revenit, potrivit celor consemnate în procesul-verbal din 21 aprilie 1999, în şedinţa Adunării Generale a Acţionarilor. Acest fapt trebuia adus la îndeplinire, mai ales în situaţia în care erau evidente erori în hotărârea judecătorească privind adjudecarea spaţiilor către SC D. SRL, situaţie care a creat un prejudiciu patrimonial, SC Z. SA Vlădeşti.
Constatându-se că instanţa de recurs nu a omis să analizeze nici unul din motivele recursului declarat de O.C. şi că motivele invocate reprezintă, în realitate, critici ale deciziei Curţii de Conturi, identice motivelor de recurs, contestaţia în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât nu subzistă teza finală a art. 318 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de O.C. împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 408/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 412/2006. Contencios. Contestaţie în... → |
|---|
