ICCJ. Decizia nr. 4625/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 martie 2006, reclamantul B.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea hotărârii nr. 4534 din 24 februarie 2006, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de refugiat pentru perioada septembrie 1940 - martie 1945, cu acordarea corespunzătoare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosar mai multe înscrisuri, printre care extras de pe carnetul său de elev de gimnaziu, la Școala primară din Sânsimion, județul Harghita (fost Ciuc), pe anul școlar 1940 - 1941, hotărârea contestată, acte de stare civilă, documente care atestă calitatea de proprietar a părinților săi asupra imobilului situat în str. M. din localitatea Brașov, precum și declarațiile autentificate ale unor martori, din care rezultă că, din cauza persecuțiilor etnice la care au fost supuși, reclamantul și mama sa, B.A., s-au refugiat, în septembrie 1940, din localitatea Brașov, unde își aveau domiciliul, în localitatea Sânsimion, unde au rămas până la sfârșitul războiului, când s-au întors în localitatea de domiciliu.
Prin sentința civilă nr. 168/F din 17 iulie 2006, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza actelor depuse la dosar și în urma audierii nemijlocite a martorului K.I., reținând ca dovedite susținerile reclamantului, a admis acțiunea și, anulând hotărârea emisă de pârâtă, a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat și să-i acorde drepturile ce i se cuvin pentru perioada 15 septembrie 1940 - 6 martie 1945.
împotriva acestei soluții a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Brașov, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041C. proc. civ. și susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada persecuției etnice; potrivit interpretării date de recurentă, noțiunilor folosite de O.G. nr. 105/1999, de la beneficiul prevederilor acestui act normativ ar fi excluse persoanele de etnie maghiară.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din conținutul textului de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții exercitate de regimurile instaurate în România în perioada precizată, sub forma refugiului, a expulzării sau strămutării în altă localitate, fără a se face nici o distincție după cum persoana persecutată era de o etnie sau alta ori după cum refugiul, expulzarea sau strămutarea s-au făcut pe teritoriul de atunci al României sau în afara acestuia. Or, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face.
De asemenea, în conformitate cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente [alin. (1)] sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori [alin. (2)].
Or, din declarațiile notariale date de martorii T.L. și K.I., acesta din urmă audiat și în mod nemijlocit de instanța de judecată, coroborate cu mențiunile din carnetul de elev al reclamantului și cu documentele care atestă calitatea de proprietar a părinților săi asupra imobilului din Brașov, rezultă că din cauza persecuțiilor etnice exercitate de autoritățile locale ale vremii asupra familiei, persecuții constând în atingeri aduse dreptului de proprietate asupra imobilului în care locuiau, pe care au fost constrânși să îl părăsească în septembrie 1940, reclamantul și mama sa s-au refugiat din localitatea Brașov, unde își aveau domiciliul, în localitatea Sânsimion, unde au rămas până la sfârșitul războiului, când s-au întors în localitatea de domiciliu.
Cum, potrivit legii, s-a făcut dovada refugiului, precum și a faptului că aceasta a fost consecința persecuțiilor etnice la care reclamantul și familia sa au fost supuși de regimul aflat la putere în România, în acea perioadă, în mod corect instanța de fond a admis acțiunea și, anulând hotărârea emisă de pârâtă, a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 și să-i acorde drepturile ce i se cuvin.
Pentru motivele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4659/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4624/2006. Contencios → |
|---|
