ICCJ. Decizia nr. 503/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 503/2006
Dosar nr. 2619/2005
nr. 10858/1/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 octombrie 2003, la Tribunalul Bucureşti, reclamantul D.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne - Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, solicitând anularea parţială a cărţii de identitate eliberată numitului B.G., la data de 15 noiembrie 2002, în ceea ce priveşte menţiunea domiciliului situat în str. T., Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este unicul moştenitor al defunctei D.M., care a dobândit imobil, împreună cu sora sa, S.D., declarată dispărută, iar pârâtul B.G., curator al acesteia, a obţinut eliberarea cărţii de identitate a cărei anulare parţială s-a solicitat, prin declaraţii false şi prezentarea sentinţei civile nr. 1057/2002, a Judecătoriei sectorului 5, pe care inspectorul fiscal a interpretat-o în mod greşit.
În apărarea sa, pârâtul a depus întâmpinare, arătând că este nepot de soră al numitei S.D., a fost declarat curator al acesteia, după declararea dispariţiei şi a locuit în imobil din anul 1983, cu acordul proprietarelor, iar prin sentinţa civilă nr. 5669/2003, a Judecătoriei sectorului 6, s-a dispus reintegrarea sa în imobilul respectiv, de unde a fost îndepărtat, prin forţă, de unchiul său, I.D. şi fiul acestuia, M.D.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 967 din 23 mai 2005, a respins acţiunea reclamantului, ca fiind inadmisibilă, faţă de lipsa unuia din elementele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data sesizării instanţei) - dreptul prevăzut de lege sau interesul legitim vătămat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între reclamant şi pârâtul B.G. există litigii privind proprietatea şi posesia imobilului din str. T., litigii generate de succesiunea deschisă în urma morţii şi, respectiv declararea morţii prezumate a proprietarelor D.M. şi S.D.
Reclamantul nu are la momentul actual un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului, fiind moştenitorul cotei de ½ ce a aparţinut numitei D.M., iar succesiunea numitei S.D. nu a fost încă dezbătută; reclamantul nu locuieşte în imobil, în timp ce pârâtul are o hotărâre judecătorească de reintegrare.
Prin prezenta acţiune, reclamantul solicită anularea menţiunii domiciliului în cartea de identitate a nepotului său B.G., susţinând că este vorba de un act administrativ nelegal, care îi vatămă dreptul de proprietate asupra imobilului.
Acţiunea este inadmisibilă, nefiind întrunite condiţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Astfel, cartea de identitate este, potrivit art. 10 din Legea nr. 105/1996, „documentul care se eliberează cetăţeanului român cu domiciliul în România, la împlinirea vârstei de 14 ani şi cu care se face dovada identităţii şi a domiciliului".
Potrivit art. 27 „Stabilirea domiciliului (…) se face la cerere, persoanei interesate, care declară pe proprie răspundere, adresa la care are locuinţa asigurată".
Conform art. 10 alin. (3) din legea menţionată, cărţile de identitate se folosesc ca mijloc de legitimare şi identificare în relaţiile dintre cetăţeni şi orice alte persoane fizice sau juridice.
Se mai reţine că potrivit art. 38, pentru declararea necorespunzătoare a adevărului privind domiciliul sau reşedinţa, se instituie sancţiuni penale, iar pentru situaţia în care persoana, din diferite motive, locuieşte la o altă adresă, este obligat, sub sancţiune contravenţională, să solicite, în termen de 90 de zile, înscrierea adresei unde domiciliază efectiv.
Din economia dispoziţiilor menţionate rezultă că reclamantul nu are un drept propriu sau un interes legitim care să poată fi apărat prin anularea cărţii de identitate a pârâtului, acest document neavând nici un rol de probă în legătură cu drepturile reale asupra unui imobil; admiterea sau respingerea unei astfel de acţiuni nu poate să consolideze sau să vatăme dreptul de proprietate al reclamantului, în contextul acţiunii de faţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.I., invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut că este dată cu aplicarea greşită a legii şi este de natură a încuraja abuzul de drept al pârâtului, care este de natură a-l leza în drepturile sale, întrucât beneficiază de dreptul de folosinţă asupra imobilului, prin exercitarea unei posesii paşnice, utilă, continuă şi sub nume de proprietar, plătind impozitul aferent.
Analizând actele şi lucrările dosarului, motivul de recurs invocat de recurent şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării primei instanţe, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".
În considerarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, iar ulterior revizuirii acesteia din 2003, şi în sensul art. 52 alin. (1), ce primează în raport cu textul legii care circumscrie vătămarea, numai la drepturile recunoscute de lege, acţiunea în contencios administrativ poate fi întemeiată şi pe afirmarea vătămării unui interes legitim propriu, vătămare ce se impune a fi dovedită pe parcursul procesului.
În speţă, prima instanţă a concluzionat în mod corect, în raport cu dispoziţiile Legii nr. 105/1996, incidente în materie, că reclamantul nu are un drept propriu sau un interes legitim care să poată fi apărat prin anularea cărţii de identitate a pârâtului, acest document neavând nici o semnificaţie juridică sub aspectul stabilirii drepturilor reale asupra imobilului, făcând, astfel, o corectă aplicare a legii.
Întrucât admiterea sau respingerea unei astfel de acţiuni nu poate avea ca efect consolidarea ori vătămarea dreptului de proprietate asupra imobilului invocat de reclamant, în justificarea demersului său judiciar, s-a reţinut în mod corect neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii impuse de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanţei.
Prin urmare, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.I. împotriva sentinţei civile nr. 967 din 23 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 498/2006. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 51/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
