ICCJ. Decizia nr. 727/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.727/2006
Dosar nr. 3036/2005
nr. 12527/1/2005
Şedinţa publică din 2 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 februarie 2005, reclamantul C.Y. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea actului administrativ nr. 611502/VC/SIV din 30 decembrie 2004 şi obligarea autorităţii pârâte să-i aprobe cererea de stabilire a domiciliului său în România.
În motivarea acţiunii sale, reclamantul a arătat că a intrat în România, cu viză de afaceri eliberată de Ambasada Română din China, la 10 iulie 1994, iar ulterior, dreptul de şedere i-a fost prelungit succesiv, conform normelor legale în vigoare, până la data de 5 mai 2005. Reclamantul a mai arătat că la data de 25 august 2004, a cerut pârâtei, stabilirea domiciliului în România, cerere însoţită de actele doveditoare îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, dar Autoritatea pentru Străini i-a refuzat nejustificat şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 71 din OUG nr. 194/2002, aprobarea cererii prin Decizia nr. 611502/VG/SIV din 30 decembrie 2004, menţinută prin Decizia pârâtei, comunicată cu adresa nr. 175556/D.D./SIV.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1050 din 1 iunie 2005, a admis acţiunea reclamantului, a anulat adresa nr. 611502/VG/SIV din 30 decembrie 2004, privind respingerea cererii de stabilire a domiciliului în România. Totodată, instanţa de fond a obligat Autoritatea pentru Străini, să emită o decizie, prin care să aprobe reclamantului, stabilirea domiciliului în România, reţinând, în esenţă, pe de o parte, că autoritatea emitentă a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, privind condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru stabilirea domiciliului în România, în sensul că nu a ţinut seama de modificările aduse dispoziţiilor OUG nr. 194/2002, referitoare la perioada continuă şi legală de şedere în România. În plus, s-a reţinut că perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de şedere, pot fi considerate a îndeplini cerinţa unei şederi legale şi continue.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că în cauză, întrucât motivul autorităţii emitente ce a determinat refuzul de a admite cererea reclamantului, s-a cantonat doar la aspectul privind perioada „continuă şi legală", se prezumă că celelalte condiţii prevăzute de lege au fost îndeplinite la momentul analizării cererii respective de către comisie. Totodată, instanţa de fond a reţinut şi că probele dosarului confirmă îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Străini, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii în vigoare la acea dată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că modificările aduse de Legea nr. 482/2004, la care se raportează instanţa de fond, în motivarea soluţiei sale, au intrat în vigoare abia la 1 decembrie 2004, iar conform art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea civilă nu retroactivează. Prin urmare, arată recurenta, în cauză erau aplicabile dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din OUG nr. 194/2002, potrivit cărora străinii îşi pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ condiţiile legale, printre care, la lit. a), se prevede o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 6 ani, iar intimatului-reclamant, datorită faptului că de mai multe ori nu şi-a prelungit dreptul de şedere înainte de expirarea perioadei pentru care i s-a aprobat şederea, i s-a întrerupt continuitatea şi legalitatea şederii sale în România (condiţie cerută de lege pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România).
Recurenta mai susţine că în cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi cele ale art. 51 din OUG nr. 194/2002, potrivit cărora şederea străinilor în România, după expirarea dreptului de şedere acordat prin viză, este şedere ilegală, iar faptul neaplicării unei sancţiuni contravenţionale, potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din OUG nr. 194/2002, republicată, nu condiţionează soluţionarea cererii de stabilire a domiciliului în România, ci doar existenţa unei şederi legale şi continue.
În opinia recurentei, în mod greşit instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că din 10 iulie 1994 şi până la 10 iulie 2000, intimatul-reclamant nu a avut drept de şedere (locuind ilegal pe teritoriul României), în perioadele 2 februarie 1997 - 3 noiembrie 1997, 9 ianuarie 2002 - 14 ianuarie 2002, 27 aprilie 2003 - 5 mai 2003, întrucât prelungirea dreptului de şedere se acordă de la data depunerii cererii, iar nu de la data completării acesteia.
Totodată, recurenta susţine şi că durata întreruperilor nu are nici o semnificaţie juridică, deoarece legea nu distinge cu privire la dimensiunea în timp a acestora.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art.3041 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 4 din OUG nr. 194/2002 (republicată în baza dispoziţiilor Legii nr. 357/2003, în M. Of. nr. 201/8.08.2004 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării acesteia), străinii îşi pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ cu alte condiţii, şi pe aceea de a avea o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 6 ani.
Totodată, conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 25/1969, republicată (abrogată prin art. 55 din Legea nr. 123/2001), străinul venit în România, pentru o şedere temporară, era obligat să părăsească ţara la expirarea termenului de şedere, iar şederea în România putea fi prelungită de către organul competent al Ministerului de Interne, cererea de prelungire putând a se face cu cel puţin 24 ore înainte de expirarea termenului de şedere, cu excepţia prevederilor alin. (2) teza ultimă al aceluiaşi art. 19.
Încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 25/1969, republicată, constituia contravenţie şi era sancţionată cu amendă, conform art. 32 lit. c) din lege.
Conform dispoziţiilor art. 35 din lege, ori de câte ori faptele considerate contravenţii prin Legea nr. 25/1969 se săvârşeau în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, constituiau infracţiuni, acestea erau urmărite, judecate şi sancţionate potrivit legii penale. Mai mult, ministrul de interne putea ridica sau limita dreptul de şedere în România a străinului care a încălcat legea română, precum şi aceluia care, prin atitudinea sa, a adus prejudicii intereselor Statului român.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 25/1969, republicată, străinii aflaţi temporar în România sau cu domiciliul în România, cărora li se ridica dreptul de şedere în România, aveau obligaţia de a părăsi ţara, în termenele prevăzute, iar în cazul neconformării acestor obligaţii, ministrul de interne putea dispune, prin ordin, măsurile prevăzute de art. 21 alin. (4) şi (5) din lege.
În consecinţă, Înalta Curte constată, pe de o parte, că Legea nr. 25/1969, republicată, nu definea expres termenii de şedere continuă şi legală, dar prevedea diverse măsuri pentru situaţiile în care şederea temporară a străinului era considerată ilegală.
Pe de altă parte, se constată că nici OUG nr. 194/2002 nu defineşte sintagmele de „şedere legală" şi „şedere continuă", nici pentru perioadele aflate sub imperiul său şi nici pentru perioadele aflate sub incidenţa Legii nr. 25/1969.
Prin urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese cu privire la posibilitatea calificării ca ilegală a şederii, în caz de depăşire a termenului prevăzut pentru prelungirea vizei şi în caz de nesancţionare la momentul săvârşirii pretinsei fapte, instanţa nu poate reţine caracterul său ilegal.
În cauză, instanţa de fond a recunoscut legalitatea şi continuitatea şederii în România, a intimatului-reclamant, în perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, făcând trimitere şi la modificările aduse OUG nr. 194/2002, prin Legea nr. 482/2004, care defineşte, prin art. 70 alin. (1) lit. a) pct. i şi ii, noţiunile de „continuă" şi „legală", referitoare la şederea în România.
Înalta Curte constată, pe de o parte, că intimatul-reclamant a formulat cererea la 25 august 2004, cerere respinsă la data de 26 noiembrie 2004 şi hotărârea comunicată la data de 30 decembrie 2004, cu adresa nr. 611502/V.G./SIV, fiind, deci, aplicabile dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. ii din OUG nr. 194/2002, republicată.
Pe de altă parte, se constată că pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, considerată de reclamant, ca fiind şedere continuă şi legală, Statul român nu a luat măsuri cu privire la pretinsa şedere ilegală în România a intimatului-reclamant, ci, dimpotrivă, şederea lui a fost prelungită până la 5 mai 2005, astfel cum rezultă din vizele de pe paşaportul acestuia şi nota raport nr. 4131390 din 25 august 2004.
În plus, astfel cum rezultă din probele administrate, scopul şederii în România nu era turistică, ci de „afaceri".
În aceste condiţii, se constată că întârzierile în depunerile cererilor de prelungire a şederii menţionate în Decizia atacată pentru perioada 10 iulie 1994 - 10 iulie 2000, nu pot duce la calificarea, ca nelegală şi discontinuă, a şederii temporare a intimatului-reclamant, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond. Acestea nu pot fi interpretate ca discontinuităţi ale şederii legale în România, de vreme ce autoritatea competentă a admis cererile de prelungire a dreptului de şedere, neluând măsuri de îndepărtare a acestuia de pe teritoriul României, astfel cum s-a arătat în cele ce preced. Mai mult, prelungirile au fost acordate inclusiv pentru perioadele pentru care recurenta invocă nelegalitatea şi discontinuitatea şederii în România, situaţie ce conferă continuitate şederii.
Prin urmare, pentru perioada aflată sub incidenţa Legii nr. 25/1969, republicată, nu se poate reţine ilegalitatea sau discontinuitatea şederii intimatului-reclamant care a muncit şi locuit în toată perioada în România.
De altfel, chiar în ipoteza în care susţinerea recurentei cu privire la pretinsele sancţiuni contravenţionale ar fi reală (deşi în cauză nu au fost depuse procese-verbale de contravenţie), pretinsa faptă şi sancţiunea aplicată ar viza prezentarea cu întârziere la prelungirea vizei, iar nu legalitatea şi continuitatea şederii. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul neobligării acestuia de a părăsi ţara şi mai ales, acela al prelungirii vizei de şedere în condiţiile OUG nr. 194/2002.
De altfel, chiar recurenta recunoaşte că legea permite în cazul existenţei unor întârzieri, prelungirea dreptului de şedere temporară, cu condiţia ca acestea să nu fie mai mari de 90 de zile.
Faptul că instanţa de fond se referă la dispoziţiile Legii nr. 482/2004 (M. Of. nr. 1116/27.11.2004), nu este de natură a schimba soluţia de admitere a acţiunii reclamantului. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, materialul probatoriu administrat în cauză constituie un suport consistent şi din prisma dispoziţiilor Legii nr. 25/1969, republicată şi din cele ale OUG nr. 194/2002, republicată.
Totodată, Legea nr. 482/2004 poate fi invocată cel puţin din perspectiva progresului tehnic juridic faţă de legea veche, în sensul că această lege defineşte expres, prin noul conţinut conferit art. 70 alin. (1) lit. a) a OUG nr. 194/2002, calificările de „continuă" şi „legală" a şederii temporare, în vederea stabilirii domiciliului în România. În plus, micşorează şi durata acestei şederi.
Prin urmare, evoluţia voinţei legiuitorului exprimată prin Legea nr. 482/2004, lege în vigoare la data adoptării soluţiei de menţinere a deciziei atacate, confirmă corectitudinea interpretării date dispoziţiilor legale, privind calificarea şederii temporare, ca legală şi continuă.
Mai mult, Înalta Curte constată că în cauză toate celelalte condiţii prevăzute de lege au fost îndeplinite de intimatul-reclamant, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond şi nu se contestă nici de recurenta-pârâtă.
Prin urmare, constatându-se că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în sensul considerentelor mai sus arătate, neexistând motive de natură a o schimba, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini, din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei civile nr. 1050 din 1 iunie 2005, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Cu opinia separată a d-lui judecător E.A., în sensul admiterii recursului, casării sentinţei atacate şi respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2006.
OPINIE SEPARATĂ
Contrar opiniei majoritare, consider că recursul este întemeiat şi trebuia admis, cu consecinţa casării sentinţei atacate şi respingerea acţiunii.
Prevederile legale incidente în cauză sunt cele ale OUG nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată, care enumeră la art. 71, condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească străinii, pentru a putea să-şi stabilească domiciliul în România.
Astfel, potrivit art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II, un străin, pentru a-şi stabili domiciliul în România, trebuie să fi avut, cel puţin 6 ani, o şedere temporară legală şi continuă, fiind, deci, necesar ca şederea acestuia să fi fost, în acelaşi timp, legală şi continuă.
Or, din actele aflate la dosar, rezultă în mod neechivoc faptul că reclamantul a fost sancţionat contravenţional pentru întârziere la prelungirea dreptului de şedere.
Astfel fiind, în mod corect autoritatea competentă a apreciat că, în perioada respectivă, şederea reclamantului a fost nelegală, ceea ce a făcut ca aceasta să fie şi discontinuă din punct de vedere al legalităţii.
Este adevărat că potrivit art. 70 alin. (1) lit. a) pct. II din OUG nr. 194/2002, republicată, modificată prin Legea nr. 482/2004 (M. Of. nr. 1116/27.11.2004), şederea se consideră legală, atunci când discontinuităţile între perioadele pentru care s-a acordat succesiv dreptul de şedere, sunt mai mici de 30 de zile consecutive şi nu depăşesc în total 90 de zile pe întreaga perioadă, chiar dacă au fost sancţionaţi contravenţional, dar cererea reclamantului şi situaţia dedusă judecăţii sunt anterioare intrării în vigoare a acestor modificări şi completări.
| ← ICCJ. Decizia nr. 720/2006. Contencios.. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 732/2006. Contencios. Restituire sume... → |
|---|
